baftă, milă şi pomană

Îl coc cam demultişor. Am conspirat cu metodă şi am încropit o mostră de discurs marca ştiţi voi cine. Aviz fcrpiştilor. Variantă provizorie şi completabilă.

Ţurţuraşilor, încep să mă enervez. Dacă veţi persista în erezia de a citi doar pentru seminarii, îmi permit să vă prevăd un viitor crâncen şi sângeros.
Şi am serioase dubii că înţelegeţi la prelegeri, având în vedere că ce e în urmă e o nebuloasă totală.

Dragilor, vă citesc o fericire nebună în priviri şi un extaz aproape mistic.
Oricât de coroziv aş fi în remarcile mele, ţineţi minte că în meseria asta greşeşti o singură dată, a doua oară nu mai apuci.

Ia...fericiţi-mă cu un răspuns!
...(odată lansată interogaţia, după ritualicele momente de jenă şi tăcere semnificativă se insinuează câteva încercări de răspuns)
Cotcodac! Am mai făcut un ou. Duduie, gafaţi monumental! Dragă, mi-o fi milă de voi, dar de mine mi se rupe sufletul. Hai s-o luăm logic şi bătrâneşte... Mă rog, eu în nemernicia mea, am cutezat să sper că primesc un răspuns mai acătării măcar de la unul dintre sinucigaşii prezenţi (sinucigaşi sunt numiţi in bloc toţi temerarii licenţiabili ai respectivului profesor. La sugestia indirectă a dumnealui, această categorie de studenţi şi-au consacrat casta cu această titulatură, înfiinţând un yahoogrup cu acelaşi nume)
Dacă faceţi o analiză mai pricopsită, până şi situaţia cea mai păcătoasă şi apocaliptică poate fi descurcată. Numai dacă aveţi puţină minte. Dacă n-aţi semnat foaia, plângeţi, pentru că v-am anulat testul!

Dacă mă mai bruiaţi, vă dau afară şi staţi după uşă ca pisicile. Am prostul obicei să mă ţin de cuvânt. Să nu spuneţi că nu v-am făcut protecţia muncii!


...
Cursul a început de câteva minute cu uşa închisă. „Regulamentul muncii” stipulează că nimeni nu mai intră după profesor, nici măcar cu o secundă îngăduinţă după ce s-a ferecat uşa. Cu toate astea, s-a înregistrat o dată o abatere relativ tolerată. Tupeiştii cu musca pe căciulă s-au strecurat în sală într-un timp record şi făcând pe niznaiul. Le-au fost adresate următoarele:
Data viitoare aduceţi nişte apă, să-mi turnaţi la rădăcină, să nu mă ofilesc. Dacă tot sunt plantă... Data viitoare îi ridic pe ăştia în picioare să ovaţioneze...păi da! Că numai fraierii vin la timp! Ăştia şmecherii trebuie să fie în centrul atenţiei, să-i vadă toţi când intră.
Dacă aveţi de gând să veniţi la seminar şi să-mi consumaţi oxigenul şi să-mi induceţi dioxid de carbon, vă înşelaţi amarnic. Unii veniţi ca să aveţi de unde pleca. E ravisant. Si mă enervez crâncen.
Buuuuuuuuuun. Pauză. Mergeţi şi vă jucaţi prin curte 5 minute.

adormiri

Când simţi în tine o potenţă difuză care te leagănă şi te ameţeşte, dar îţi dă în acelaşi timp certitudinea unei direcţii norocoase. Priceperea drumului din faţă. Ceea ce trebuie să faci ţi se prefigurează cu discreţie şi tu te apuci cu voie bună să îndepărtezi voalul de ceaţă care omogenizează lucrurile.
Poţi. Pentru că de oamenii dragi trebuie să te desparţi tiptil, pe şoptite, în vârful degetelor, cu ochii închişi, atunci când sunt în somn şi liniştea lor e atotputernică şi impenetrabilă.
Când trebuie să te lipseşti de un om drag e ca şi cum el ar vrea să doarmă mai mult, ca şi cum i s-ar face somn dintr-o dată, e ca şi cum l-ai lăsa dormind, neîndrăznind să-l trezeşti din adormire. Să te îndepărtezi aşa, privindu-l cu jind fără a-ţi fi luat rămas bun cu adevărat, doar cu gândul că în somnul lui nici nu va şti că tu ai plecat.
Şi poate că somnul lui va dura mult, mult mai mult decât amintirea voastră împreună, poate se va fi decolorat mult înainte de a fi prins culoare (roşeaţă în obraji), iar la trezire să nu existe decât vaga impresie a unei comuniuni fără referent, fără obiect, fără direcţie, dar cu mult conţinut.
De bună seamă, aşa şi se cuvine. Să stai cu mâinile la ochi o vreme şi să-ţi închipui că cel de lângă tine doarme. Poate aşa vei adormi şi tu. Plecând din locul acela, pe care l-aţi împărţit sau în care pur şi simplu aţi stat alături pentru că nu ştiu dacă e posibil să împarţi un loc sau la ce bun ai face asta.
Pe oamenii dragi trebuie să-i laşi dormind când pleci. Să le priveşti închiderea, zăvorârea, oprirea, neviaţa, să le asculţi răsuflarea ca o remanenţă ticăită a deschiderii de cândva, unicul indiciu că neviaţa lor e doar o pavăză provizorie, părelnică de care tu trebuie să profiţi ca să te faci nevăzut (să adormi în altă depărtare).

[Aşa mi-a spus M.]

krista şi literele cele multe

Krista dirijează cu mâna rândurile de gânduri aranjate solemne şi fixe în coloane soldăţeşti de litere mici. Când Krista le cheamă cu ochii să mărşăluiască discret în direcţia bunăvoinţei ei lecturale, ele stau ţanţoşe şi neînduplecate.
Dar Krista e dispusă să arate multă răbdare.

Carevasăzică, Krista este un mareşal.
Nu. Carevasăzică, Krista vrea să transforme cititul într-o muzică sublimă,
care trebuie dirijată cu pricepere şi răbdare atunci când se năpusteşte spre tine.

airarua

Iar pământul fusese băgat tot în tren, ca pe un aluat înghesuit în tavă care dă pe afară.
Noi ne aflam undeva sus, deasupra, pe un pod de unde priveam trenul care începuse să se pună în mişcare şi se ducea cine ştie unde unde cu tot cu pământul nostru de sub picioare. Şi pământul mergea şi noi stăteam locului. Şi abia peste un timp, ne întrebam ce ne facem, nu putem sta acolo pe vecie, ar trebui să coborâm cu picioarele pe pământ, dar pământul nu mai e, a fost băgat într-un tren care pleacă sub noi şi noi îl vedem cum se duce.

Vom sălăşlui în aer, îmi zici zâmbind, zâmbesc şi eu, hm, mi-e frică să nu cad, dar cum să cazi, tu iar zâmbeşti, nu mai e nimic solid şi cert, nu e nici o stabilitate, ne putem aciua oriunde dorim, totul e gol şi totul e plin, dar asta e înspăimântător...tu: e minunat.

tulbure de frig

După un film derutant, am mers tuspatru într-o cafenea, nu spui care, nume important. Întunericul de seară se insinua stăruitor, penetrând ceaţa aia de basm care se aşterne de vreo câteva zile în Bucureştiul nostru, aşezare helenică.
Pe timp de ceaţă, contururile se estompează, plonjezi în vag şi toate lucrurile abundă în culori moi, pastelate. Luminile de felinar răzbat prin straturile subţiri de fum îmblânzite, atenuate. Parcă am fi nişte personaje dintr-un film cu păpuşi şi desene animate. Încercăm să ne amuzăm pe seama „înceţoşatului” viitor care vine peste noi (sau noi dăm peste el). V. mă întreabă ce salariu cred c-o să am dacă m-apuc de pr cultural. „Unul decent, probabil.” „V. încerca să te facă să înţelegi că ar trebui să te gândeşti la un salariu-de-dolari, nu -de-cent(ţi)...” a umplut pauza de după M.
Şi iată-ne, intraţi. Frigul de afară ne-a împins într-un înăuntru primitor, unde să ne desfacem la cald, încet şi cu tâlc poveştile recente. Până să ne dezmeticim şi să ne slobozim gurile, iată sună melodios câteva acorduri de trompetă. Eheee...ce chestie...avem şi lăutari! După câteva minute, încep în forţă mai mulţi instrumentişti. Iată şi solistul. După câteva zeci de secunde, am început să schimbăm priviri. Cam suspectă muzica asta. Totuşi. Seamănă a.....Nu. Ba da. Oops! Nu ne mai auzeam. Pe scena pe care „lăutarii” cântau cu foc năvăliseră hoarde petrecăreţe şi era vesel şi era cald şi era grotesc. Nimeriserăm într-un locuşor/topos populat de prinţese, baroni, eroi şi de alţi semeni de-ai lor care-şi ştiu valoarea.

Am descins afară, bucuroşi să respirăm alt aer. Când e ceaţă, frigul se încălzeşte. Serios.

spărtura din sistem

E ca în şcoala primară, când nu puteai să urci prea sus, când prea multe trepte urcate te angoasau.

Scările lungi te înspăimântau. Da. Le visai mereu. Starea aia captivă de intermediu, când te opreai pur şi simplu şi nu erai în stare nici să-ţi continui avântul ascendent, nici să te întorci de unde te-ai pornit.

Şi ceea ce era şi mai înfiorător: gaura aceea dintre etaje. Era concretizarea violentă a vidului de care te temeai atunci când avansai prea mult în ascendent. Tot ce era pe verticală era abrupt. Era suişul în neant. Planul orizontal e stabil, liniştitor. De aceea te opreai brusc şi nu îţi venea decât să te instalezi în interstiţiu, să încremeneşti înfiptă în intermediaritate. Să te holbezi îngrozită la gaura aia, prin care puteai să întrezăreşti neantul, vidul, obscurul alb. Să nu fii în stare să treci pe lângă sau peste, să închizi ochii şi să faci un pas mare, în aşa fel încât spărtura aia să nu fi existat niciodată. Ba dimpotrivă, să fii atras ca un magnet de ea, să te copleşească, să te deruteze, să te încurce.

Şi mai ales, să nu stai de una singură în faţa golului. Să fie recreaţie, exces uman, năvăliri de hoarde şi triburi din toate direcţiile, agregări instantanee, din cale-afară de mobile...iar impietrirea ta să întineze curgerea din ambele direcţii, mirarea ta sperioasă să nu mai aibă timp de desfăşurare, să fie complet inoportună. Să te întrebi dacă piciorul tău, adica talpa ta s-ar suprapune perfect peste spărtura în sistem, dacă ţi-ar încăpea un picior şi mai apoi, altul, să forţezi căderea ta, pentru că numai privind-o, această gaură ar putea lua proporţii uriaşe, şi-ar putea căsca golul care să te absoarbă. si ce wonderland te putea astepta...

povaţă

După nu ştiu câte amânări am decis ca o studentă serioasă ce sunt să merg să-mi vizez permisul de la BCU. Îi întind permisul de şedere cu valoare de buletin pe teritoriul României doamnei care trebuia să-mi pună viza pentru anul acesta. Mă vede că sunt de departe. Înstrăinată rău de tot ce e al meu. Aruncată aici în vacarmul ăsta. Şi mă ia la întrebări. Dacă mi-e greu sau uşor (nimănui nu i se aştern în cale braţe de flori, ar fi fost răspunsul meu), cum suport distanţa de cei dragi, de cât timp îndur această nedreptate şi altele. Spre finele schimbului de păreri, nedumeriri şi acte, doamna îmi mai adresează o întrebare: „Şi mai departe? Ce urmează? Master, nu?”; „Da, da, fireşte”, reacţionez eu plină de solicitudine. „Şi unde anume? Aici sau înafară?”. Îi dau de înţeles cu diplomaţie că nici una dintre variante nu e dezastruoasă. Mai apoi, în chiar momentul când îmi înmâna permisul vizat, interlocutoarea mea îşi îndreaptă ochelarii pe nas, ia alură de om sfătos şi e pe punctul de a formula concluzia esenţializată a discuţiei noastre. „D-ră, dacă obţineţi o bursă peste hotare, plecaţi fără să staţi pe gânduri. Dar dacă e să rămâneţi, eu vă îndemn să vă faceţi masterul tot la SNSPA.” Aici fac ochii mari şi devin chiar atentă. Mă aştept să-mi zică ce prestigioasă instituţie e, ce profesori faini sunt pe acolo, câţi oameni încântaţi de a-şi fi făcut acolo masterul a întâlnit etc. „Şi ştiţi de ce vă zic asta?”, „?”, „Vedeţi cum, d-ră, dacă mergeţi la universitate, o să vă pună să vă faceţi alt permis, dar aşa, dacă rămâneţi la SNSPA, numai vă vizează permisul şi gata!.......”

Îmi întind mâinile pe bancă, ţip strident fac giumbuşlucuri, domnul profesor mă întreabă dacă am terminat de scris, sunt prima, iar aşa locul meu din bancă se lărgeşte considerabil, iar picioarele mele bălăbăninde ating linia transcendentului iar de scris e inutil să vă spun că mi s-a terminat mina în pix, chit că mi-a trimis în plic alta, mi se umflă degetele ca nişte linii îngroşate de soare şi nici limba română nu e atât de generoasă pe cât vreau eu, ca să înţelegeţi tot şi ca să nu mint prea mult, colegi şi slujbaşi cucernici din băncile universului la puterea treizeci şi şase la pătrat.

şi mie (...)

Ştiu că am vorbit cu tine despre asta, ţin minte exact şi împrejurările. Pe lângă cele ce ne „împrejmuiau”, noi atunci ne „împrejmuisem” de comun acord şi cu această sentinţă despre viaţă: nu trebuie ca umbra noastră (ale cărei contururi erau părelnice, încă) să fie „umbrită” de umbra mai largă şi mai încăpătoare a unui om care a făcut deja ceva memorabil, definitiv şi merituos cu viaţa lui. Nu prea ştiam ce vrem să facem cu noi mai departe, nici eu, nici tu, dar am conchis atunci în grabă (sub urgenţa acelor împrejurări, de care ziceam :)) că nu ne sunt trebuincioase alte modele umane peste care să ne suprapunem individualitatea; nu trebuie să stăm la umbra unui copac maiestuos, ci se cade să accedem singuri în teritoriile proxime nouă, să le descoperim pe cont propriu, să instituim prin noi înşine, prin infimul nostru aport, nişte modele viabile, incomparabile (exact ca nişte paradigme ştiinţifice, de sine stătătoare care nu pot fi comparate între ele). Această constatare am perceput-o ca pe o izbândă asupra tuturor oamenilor mari pe care i-a avut pământul şi despre care trebuia să ştiu, să-i am în vedere atunci când începeam să lucrez asupra mea. Ne-am bucurat atunci atunci în înfumurarea noastră grandomană.
Probabil, tocmai această încredere (injectată cu un voluntarism încăpăţânat în noi) ne-a menţinut autosuficienţa ceva timp.
Nu mă interesează că această deducţie, care atunci avea ceva salvator în ea, a eşuat lamentabil ca multe alte asumpţii pe care ne-am grăbit să le facem. Îmi era cald şi bine (şi atâta lumină, încât creştea iarba) la adăpostul acestei grandomanii asumată senin şi cu bună ştiinţă.

După aceşti ani, nu pot să privesc aceste lucruri decât cu duioşie.

despre gratitudine

Ar trebui să te gândeşti din când în când la oamenii „care ţi s-au întâmplat”, trecerea cărora prin viaţa ta te-a binedispus, te-a scos dintr-un impas jenant, intervenţia benefică a cărora a venit oportun, fără de care care tu nu ai fi ieşit la fel de firesc din încurcătură (asftel încât, după o vreme să te întrebi „ce m-aş fi făcut eu fără...?”)
Nu prea vorbesc despre proiectele din afara şcolii, le consider nişte episoade perisabile, rămân marcată o vreme, îmi amintesc intens în perioada imediat după, apoi devin preocupată de altele şi experienţele de acest soi se omogenizează toate într-o pastă densă din care nu mai poţi să disociezi nimic.
Mi-e greu să cred că aşa se va întâmpla şi cu recenta participare a mea la SDV. M-am uitat azi prin cartea care apare anual „Şcoala Memoriei”, ediţia din 2007, care conţine prelegeri şi studii ale Şcolii de Vară de la Sighet şi m-am cutremurat. Am fost de 4 (patru!) ori la Sighet, şcoala asta m-a format aproape şi acum am ajuns să-mi amintesc ocazional de ea; când te gândeşti că erau vremuri când era o prioritate ardentă pentru mine, o urgenţă persistentă, pe care o resimţeam mult timp după ce mă întorceam de la Sighet, rememorând fiecare moment petrecut acolo.
Acum însă sunt cu SDV în minte şi mă bucur că pot să scriu despre asta. Mă ţin de SDV ca un copil alintat de fusta mamei şi nu vreau să uit.
Carevasăzică, vreo 20 şi ceva de tineri din toată ţara se strâng (cum se întruneau mai marii vremurilor trecute în congresuri) într-un cămin din Bucureşti şi mentorizaţi de alţi tineri (cam de aceeaşi vârstă, însă ceva mai păţiţi şi mai responsabili, se pare) se lansează într-un proiect aproape megaloman de schimbare la faţă a României. Ediţia de anul acesta a Şcolii de Vară „România secolului XXI” a fost „Rebranding Romania”. Ne-a revenit să facem, cum ar veni, ceea ce s-au trudit echipe guvernamentale întregi de experţi ani de-a rândul şi nu pe bani puţini, şi anume să pricem ce se întâmplă în România, ce sunt românii şi cu ce se aseamănă, ce au ei diferenţiator şi cum să ne lustruim mai bine imaginea de ţară.
Au venit vorbitori redutabili, se pronunţa fiecare în felul lui despre această stringenţă tematică şi pleca. Când reuşea unul să descâlcească un pic iţele acestui subiect sinuos, venea altul care aşternea cu cinism iar vălul neputinţei peste timida izbândă de luminare de dinainte. Şi tot aşa. Două săptămâni. Dar nu asta e esenţa, miezul ardent.

Bineînţeles, lustruirea imagologică a României este o prioritate. Bineînţeles, trebuie să facem ceva. Bineînţeles, trebuie să fim mai şmecheri. Bineînţeles, trebuie să fim încrezători.
Bineînţeles, eforturile noastre de rebranduire naţională, materializate în campaniile de final, au fost lamentabile.
O să mai chibzuim la acest subiect, o să ducem mâna la tâmpla noastră eminesciană, în eterna noastră stare de jale, unduindu-ne dorul, şi vom medita la drama noastră naţională. Dar altă dată.

Vreau să pomenesc aici însă de „foloasele umane” pe care le-am tras, participând la SDV.
Dragilor, nu cunoşti decât ceea ce îmblânzeşti! Parcă aşa îi spunea Vulpea Micului Prinţ. Colegii mei de la SDV m-au educat atât de abil, încât m-au înduioşat, mi-au slăbit legăturile de rezistenţă (tentativele mele de a raţionaliza fiecare gest de afecţiune) şi m-au îmblânzit.
Timp de două săptămâni m-am SDV-uit. Am învăţat să fiu aproape de celălalt şi împreună cu celălalt şi când zic aproape, am în vedere comuniune, înţelegere, destindere, bucurie sinceră. Mi-am luat în serios vârsta şi m-am comporta ca atare lângă semeni (oameni cu care te asemeni) de la care am învăţat lucrurile acestea de care am fost privată până acum. Am încercat să exprim prin dans toate astea.

Dragilor, (vă ştiţi voi care), mi-e dor de voi, vă îmbrăţişez încă o dată cum am făcut-o de atâtea ori în fiecare zi de SDV şi vă mulţumesc.

dezmânie

Apoi am stat cu ochii pironiţi în lichidul din cană. Zahărul atomar se împrăştia fulgurant, particulă cu particulă - în ceaiul meu edulcorat. Eu cred că mă „edulcorez„ degeaba. În curând am să transform în ceva oribil din cauza acestei călduri stupide şi dulci pe care mi-am injectat-o în corp. Am să mă melancolizez subit, am să cad într-o depresie profundă, încâlcită şi densă din care n-am să mai vreau să ies.

Ceaiul meu e un elixir nemaivăzut şi nemaibăut la fel cum lampa mea este un soare adevărat.

De vreo două săptămâni aştept să plouă. Spre bucuria mea a început să adie un vântuleţ care risipeşte aerul fierbinte de caniculă. Vântul ăsta care mă răcoreşte plăcut mă „dezmâniază”. Nu mă mai mişc de aici. Aştept să plouă. Mi-e bine aşa. Un avion se mişcă pe cer abia perceptibil. Cerul e imens. Pe cerul ăsta imens cât o lume îşi face loc printre nori un avion cu oameni în el. Copacii freamătă nervos. Ador vremea asta. Mi-ar plăcea ca sfârşitul lumii să mă prindă într-un astfel de moment contemplativ. Adorabil încă o dată.
S-a înteţit vântul şi mă prinde şi pe mine în mişcarea asta progresivă. Un câine s-a urcat tacticos pe pragul unde stau eu acum, s-a apropiat circumspect de mine şi a început să inspire în nări mirosul meu (eventual). Apoi după câteva secunde, s-a întors, a coborât scările în 4 labe, că doar e patruped şi a plecat. De acu-ncolo, o să fim prieteni. Mă ştie. O să mă detecteze de la distanţă, o sa patruleze zona pe unde o sa-mi depisteze paşii.
În jurul meu ca la poalele unui munte m-a împrejmuit o cohortă de furnici. Minusculele au împresurat titanul ursuz şi deliberează în comun în vederea unui plan de atac. Duşmanul trebuie doborât. Duşmanul stă stavilă ca un bolovan gigant în centrul ariei lor legitime de suveranitate. A început să picure. Furnicilor, suveranelor, voi aţi adus ploaia, voi aţi militat, implorat cerul vostru şi al nostru şi aţi înduplecat trancendentul care ne-a ostoit aşteptarea, exasperarea şi a trimis (cu zgârcenie) răcoarea jinduită. I salute you all.

povestitori şi palavragii (naratologie elementară şi rostire publică)

Cunosc două tipuri de a cuvânta: producerea unui discurs elaborat, plin de tâlc şi rost narativ, din care se întrevede o voluptate a spunerii, pe de o parte şi vorbăria gratuită, trăncăneală de cartier sau mahala, nedepozitară de alte semnificaţii decât cele declarate. Cu alte cuvinte, un Zaharia Fântânaru şi un Mitică, un povestitor sfătos şi un palavragiu ordinar, un Creangă savuros şi un Caragiale la berărie

I. Voluptatea spunerii
« fiindcă atuncea a fost la Hanu Ancuţei vremea petrecerilor şi a poveştilor… »

Poveştile noastre sunt un prim indiciu creditabil despre trecerea noastră semnificativă prin lume. Ne sunt dragi momentele în care depănăm povestiri, anecdote sau păţanii insolite la gura sobei, copiilor înainte de culcare, sau la un foc haiducesc în pădure. Asta pentru că povestirea în sine este un extraordinar element de socializare, de înţelegere şi empatie reciprocă. Povestirea are loc numaidecât într-un cadru specific (într-un spaţiu privilegiat, un topos), este accentuat evocatoare şi are un pronunţat caracter persuasiv, asigurat de oralitatea stilului. În mod esenţial, ritualul zicerii presupune amânarea permanentă a epicizării evenimentelor reactualizate. Naratorul lungeşte cu bună ştiinţă desfăşurarea întâmplărilor relatate, pentru a menţine starea de suspans şi interes. Ritualul zicerii e construit pe funcţiile conativă (adresarea directă către auditor) şi fatică (înserarea unor semnale pentru verificarea receptorului) ale limbajului.
În definitiv, scopul povestirii este de a impresiona, nu de a comunica, fapt ce impune o subiectivitate accentuată a relatării întâmplărilor şi defineşte statutul naratorului necreditabil.

Decameronul lui Boccaccio, 1001 de nopţi, Canterbury Tales de Chauces sau Heptameronul Margaretei de Navara, sau chiar Banchetul lui Platon sunt exempli gratia de exerciţii narative. În eposul românesc se distinge grupajul de povestiri din Hanu Ancuţei de Mihail Sadoveanu. Oamenii se retrag într-o coordonată spaţiului, sustrăgându-se curgerii prin terapia verbală şi reiterând funcţia ontologică a povestirii. Se instituie un aer de basm, legendă, miraculos, ambianţa mitică facilitând iniţierea în fabulos. În Hanu Ancuţei nu istoriile propriu-zis alcătuiesc substanţa textelor, ci tâlcul cuprins de acestea şi, mai ales, coordonata afectivă concentrată în ritmul zicerii lor de către naratorii – personaj (comisul Ioniţă, Ienache coropcarul, căpitanul Neculai Isac, Zaharia fântânarul), naratorii – martor (călugărul Gherman, moş Leonte zodierul, orbul sărac Costandin), naratorii – pretext (ciobanul de la Rarău, Costandin Moţoc, liţa Salomia).
Povestitorii îşi aleg cu grijă cadrul, contextul fizic în care vor da curs narării unor întâmplări insolite, el fiind unul ocrotitor, protejat de intervenţii externe, de inserţia brutală a realului (un topos specific este hanul). Climatul fizic trebuie să fie şi el prielnic, vremea poveştilor e înserarea, timpul nocturn, când dinamica cotidiană încetează, iar spaţiul întreg este redus la uniformitate de întuneric, prin ştergerea contururilor. Focul (în sobă sau în pădure) este un element de decor, cu funcţionalitate mistică. Căldura pe care o emană creează impresia de familiaritate şi apropiere. Povestitorii şi auditorii (instanţele receptive) se strâng deopotrivă în jurul lui şi focul este cel care individualizează scena, solidarizându-i. Curgerea timpului este abolită, aceasta fiind măsurată de acu încolo cu unităţi psihologice. Naratorul preia în acest moment pârghiile desfăşurării ritualului. Atenţia este focusată asupra sa mai mult decât asupra conţinutului. Discursul său este construit cu atenţie la detalii, cu tonalităţi solemne şi complicităţi colaterale în conformitate cu un ceremonial al zicerii.
Personajele (povestitorii şi auditorii, deopotrivă) cunosc şi gustă cu neprefăcută plăcere savoarea cuvintelor. Limba, în cazul lor, nu e doar un mijloc de comunicare, ci o stare, o modalitate de fiinţare într-un timp şi un spaţiu privilegiate, rupte de cronologia imediată. Povestirea se comportă astfel ca un modus vivendi, ca „o necesitate psihologică, o delectare, o artă a petrecerii timpului”(Al. Săndulescu).
Realitatea n-a fost niciodată suficient de încăpătoare pentru asemenea excursuri orale[1]. Ce-ar fi fost copilăria noastră fără privilegiul accederii prin intermediul poveştilor într-un spaţiu atotputernic, în care imaginaţia poate reordona totul într-o clipă? Cum ar supravieţui mintea ingenuă fără bucuria alternării unor lumi complementare, una concretă şi una perfect-minunat plăsmuită ?
Nu spun că naratorii autentici au dispărut sau nu există sau că sunt disponibili numai prin apel la poveste şi fantezie, ci că ei sunt rari. Eu am întâlnit până când doi.


II. Sporovăiala necesară

Vorbim mult. Mânuim logosul cu pricepere în orice situaţie. Vorbim aşa şi pe dincolo, când se poate şi când e nevoie de o discuţie reparatorie, compensatorie a unei cozi la bilete, la secretariat, la reduceri, la casă, în îmbulzeala din metrou sau autobus, când eşti în aşteptare şi timpul trebuie umplut cu ceva că trece mai repede şi tu ai astfel senzaţia că n-ai stat degeaba. Ne „întreţinem”, ne povestim întâmplările, necazurile, bucuriile, surprizele de peste zi cu regularitate unor confidenţi, nu fără a scăpa de doza de convenţionalism social, neavansând prea mult în „întâmplat”, cum fac naratorii autentici.
Oratorii anonimi îşi onorează statutul din plictiseală, din exces de timp sau energie verbală. La urma urmei şi vorbăria socială e o ocupaţiune care consumă timp şi energie. Deşi nu costă bani. Ba dimpotrivă, oratoria publică îţi poate aduce prinos ceea ce numim „însemnătate socială”, pentru că, în mod obişnuit, cel ce ia cuvântul (îl are!) e un om puternic care ştie şi comentează, e la curent cu tot ce mişcă şi nu ezită să se pronunţe.
În staţie, obosiţi sau preocupaţi de ceva anume, dăm peste un coleg sau o cunoştinţă; intimitatea noastră e dată peste cap, pentru că unul dintre noi trebuie să iniţieze o „discuţie de protocol”, chiar la faţa locului şi până vine autobusul. „Salut, ce faci?”, „ Bine”, urmează răspunsul neschimbat.
„ - Nu mai vine autobusul…o fi prins rădăcini în trafic pe undeva…Mă, de ce n-ai venit ieri la curs?
- Păi, ştii…”
Şi de aici naraţiunea se declanşează…
Şi aceasta e o poveste cu un referent concret, produsă într-un context anume, dar tâlcul ei, rostul ei narativ nu e la fel de evident ca în poveştile fabuloase. Discursul este încadrat în anumite stereotipii de limbaj, convenţii de exprimare, iar subiectul este unul aproape derizoriu ca un balon de săpun, inexistent după ce discuţia s-a consumat.
Relaţionăm foarte bine, mai ales când vine vorba să ne avântăm în discuţii încropite ad-hoc, pe teren, avansând subiecte la îndemână: de la necazuri personale prezentate în versiune detaliată, cu prelungiri şi adausuri, la probleme de interes general: când naşte nevasta tânără a multimiliardardului X, A s-a certat cu C, D s-a îngrăşat, I are gura frumoasă etc. Într-un timp, îmi creasem obişnuinţa de a fi atentă la sporovăiala ocazională de prin târg, transport sau de prin megieşi. Or, spaţiul public, în toate variaţiunile sale (crâşmă, şcoală, magazin, transport) reprezintă un laborator de date neprovocate, o agora, un sfat neconvocat ţinut simultan în mai multe amplasări, prin care se conturează auroral gândirea socială. De la nevestele bătrâne care scuipă seminţe şi vând abţibilduri în piaţă şi pretutindeni, de la domniţele rujate şi colorate în nuanţele vremii, la transportul public aglomerat mereu de lume diversă: femei îmblănite cu sacoşe bălăbănind care se înghiontesc înnebunite în căutarea unui loc liber, bărbaţi cărunţi cu ochii trişti şi mâini obosite până ajungem din nou la junime… oameni necăjiţi, dar gata de a se pronunţa despre cursul vremurilor, despre moravuri şi tendinţe, despre lucruri care evoluează şi care nu, despre riscuri şi posibilităţi, toate aceste discuţii – instantanee colocviale – purtând pecetea ocazionalului. Toată lumea se exersează în meşteşugul rostirii publice: inginerii, contabilii, magazinerii, ofiţerii, pictorii, bişniţarii – toţi dau târcoale virtuozităţii retorice.
Poveştile lor se referă însă la o realitate normată, cu anumite legităţi spre deosebire de referentul „povestitorilor autentici”. Ocaziunile şi determinările spaţiale ale discuţiilor sociale sunt neglijabile, spaţialitatea susceptibilă de a încăpea asemenea interacţiuni colocviale fiind nepretenţioasă.
Avansând în acest tip, dacă societatea caragiliană ar fi suprapusă peste versiunea noastră, în unele locuri s-ar confunda. Mitică! Da, Mitică! Pache, Tache, Lache… Protopopescu, Ionescu, Conu Leonida sau alţii, mai stau azi la coadă, se mai întreţin cu ordinea zilei sau dezbateri de interes naţional prin localuri publice, iar cucoane împodobite îşi mai fac şi ele confidenţe uneia alteia… Societatea noastră se plictiseşte enorm, viaţa pare oricum anodină, pitorescul aparent al vieţii moderne agasează până la urmă, rutina persistă. Şi ceea ce izbeşte, ceea ce sare în ochi, ceea ce caracterizează specia noastră este „pletora comentariului, taclaua enormă şi ieremiada histrionică"...

permis de şedere

dar el şedea şi şezând şedea, şi şedea cumva şezând, încât aşa se aşezare în şederea sa şi era atât de absolut în şederea aceea, încât, fiind infinit de idioată, şederea lui era, în acelaşi timp, atotputernică. (Witold Gombrovicz, Ferdydurke)

apariţii fantomatice conversaţionale în geamurile publice ambulante

Cică era un individ prezentabil. Cică stătea picior peste picior spre geam şi bolborosea ceva. Cică avea ochelari de vedere cu lentilele rotunde şi mari. Cică îşi vorbea sieşi. Proiecţiei din geam.

Cică oricât de aglomerat nu era în autobuz – în proximitatea lui nu era nici un loc ocupat. Un domn care de-abia urcase, avid după un interstiţiu tihnit în poziţie de şezut în fund, s-ar fi ridicat contrariat de pe scaun după numai câteva secunde.

Pentru că nimeni nu suportă în preajmă un om care vorbeşte cu sine, care îşi povesteşte sieşi lucruri, care gândeşte cu voce tare, care îşi afişează (agresiv şi tulburător) singurătatea sau însingurarea, în-depărtarea, desprinderea de ceilalţi, autonomia.

La uşile din mijloc se formase ad-hoc un consiliu de privitori cu ochi trişti şi jenaţi în care se citea compasiunea.
Dar personajul nostru nu a privit o singură dată în jurul lui. Între el şi lume exista o membrană protectoare invizibilă, un rânjet care alunga toate duhurile nebinevoitoare. Nu exista pentru el decât referentul dialogal din geam. Şi ce dacă era imaterial? Şi ce dacă semăna cu el la chip? Şi ce dacă nu-i răspundea nici într-un fel? Şi ce dacă nu-l aproba, nu-i zâmbea, sau nu-l privea mânios? Îl asculta. Era suficient pentru dialogalul nostru ca atunci când ridica el ochii să ştie că există nişte ochi care să-l primească, în care să se scurgă toată singurătatea lui.
Deşi ştiu că nu era singur. E întovărăşit mereu de o prezenţă disociată de el însuşi, o alteritate intimă – mereu la îndemână, în care să te încrezi, cu care să te confunzi, în care să te vezi din când în când (când alţii te privesc cu compasiune în autobuz, bunăoară).

două

1. îşi legănau tălpile pe un spectru lucios străine perfect intruse ştiau ochii în unghii de culoarea ochilor

2. nu sunt prea roşu sunt numai galben am fost visătoriu odată şi citeam cărţi deschise la prima pagină ţineam pe burtă un animăluţ de pluş mai trist ca mine căruia îi spuneam totul despre ele două

3. ele două veneau taciturne codificate, eu nu mai visam, ci îmi ţineam numai mintea sub ascultare când ele descuiau uşa fără să mă salute.

brat

- dacă nu-mi faci proiectul, eu te bat, eu cu tine nu mai vorbesc...nici să nu mă saluţi, auzi?...tu aşa şi spune! că nu vrei să mă ajuţi
- tu nu înţelegi că eu nu ştiu cum, mi-ar trebui mult timp ca să citesc să ştiu despre ce e vorba
- da tu eşti deşteaptă
- brat, am şi eu examene şi proiecte de făcut
- hai nu mă enerva
- ...
- vseo...eu cu tine nu mai vorbesc...auzi, nici să nu te râzi la mine când mă vezi, eu din cauza trebuie să-mi fac amu proiect....
- ...
- da eu te rog frumos, te rog fumos!
- sincer, mie îmi convine mai mult când eşti supărat
- ce-ai spus? bun, am înţeles

***


- Eu am vrut să-l dau afară pe Rusu' din cămin. Şi am făcut aşa...am scris cerere:

„Domnule M., eu S.L. (îl numim generic brat) rog să-l daţi afară pe X din cămin din motive...”.(râde extrem de amuzat de această poantă)
- ?
- ...psihice (iar râde)
- ...păi de ce?
- Că nu vroie să beie! S-o aşezat în fund ş-o zis „gata, brat, nu mai beu!” eu îi dădeam şi el nu mai vroie!...

fenomenologia indezirabilului

Sunt o persoană comodă. M-am învăţat să mă implic numai acolo unde cred de cuviinţă şi când am chef şi doar când îmi pasă (foarte rar). Nu m-am autoconstrâns niciodată şi nici nu m-am lăsat constrânsă.
La şcoală refuzam să învăţ la profesorul care îmi era antipatic, refuzam să salut unele persoane, nu mă deranjam să-l fac pe celălalt să se simtă bine în prezenţa mea atunci când era vorba de socializare de complezenţă, la unele teze şi lucrări de control nu scriam decât ce-mi convine, ce subiect îmi era plăcut şi nu analizam decât prin prisma propriei grila de interpretare, făceam doar temele care îmi erau dragi şi niciodată, dar niciodată n-am respectat vreun plan sau vreun algoritm întocmit de vreun profesor atunci când ne dădea ceva de scris.
Până la urmă, cred că sunt incapabilă până şi de cercetare (cum mă mai mângâia gândul ăsta până acum). Pentru că nu pot fi riguroasă. NU POT. Îmi e cu neputinţă să îmi organizez o activitate în paşi mărunţi. And what a pity. Îmi amintesc cum P. mă sâcâia şi mă atenţiona mereu dojenitor că o s-o păţesc odată şi odată. Din nefericire, cam toţi profesorii din liceu erau înţelegători cu mine, îmi tolerau excursiunile eseistice, mă lăsau în pace, nu-mi scădeau din notă şi nu mă sancţionau prea dur pentru apucăturile mele rebele (altminteri, eram cât de cât silitoare şi cuminte).
Şi acum tu mă întrebi cum mă motivez să fac ceva ce nu-mi place.
Nu mă motivez deloc, n-am de ce. Motivaţia ori există, ori nu (mă refer la aia intrinsecă), e acolo, e spontană, e egală cu decizia de a face ceva. Ori, eu nu mă ţin minte făcând lucruri care să nu-mi convină. Deşi...încerc câteodată să mă educ şi să-mi amintesc că în viaţă (ce pompos şi clişeistic sună) nu putem face numai chestii care ne convin.
Mi-e frică că am rămas cantonată în autosuficienţă (şi trebuie să-i mulţumesc cuiva pentru asta). N-am evoluat (trebuie explicat şi acest termen) deloc sau aşa mi se pare. Ba chiar am impresia că m-am ramolit. Trebuie să lucrez mai mult cu mine. La una dintre conferinţele PDS, când m-am revoltat în faţa unui vorbitor care ne-o tot întindea despre planificare strategică şi realizarea scopurilor propuse şi valorificarea calităţilor personale şi monitorizarea constantă a tuturor performanţelor de caresuntem în stare – respectivul domn mi-a replicat usturător la izbucnire, menţionând aluziv şi ceva despre un sentiment de autosatisfacţie şi împlinire care ar fi transpărut din intervenţia mea. M-am supărat, fireşte. Am încercat să raţionalizez în sinea mea că voi fi părut autosuficientă tocmai pentru că perfecţionistă fiind, (ei nici chiar aşa, să zicem principialistă) nu sunt în căutarea unui mod ideal de a fi, ci sunt un mod nu ideal, dar mulţumitor (convenabil mie) de a fi. Sunt aşa cum vreau să fiu. Din câte încerc acum să revăd în minte, vreau să cred că am procedat întotdeauna în acord cu mine, cum am crezut eu de cuviinţă şi cum m-a dus capul. De ce ar trebui să mă blamez dacă câteodată am fost/ (a)părut stupidă, penibilă, ridicolă sau altfel?
Am făcut, ce-i drept, şi multe chestii gratuit, fără ca ele să aibă vreo utilitate certă pentru mine, vreun beneficiu. Rostul se conţinea în ele însele, în cheful meu, în starea de proceva (into sth). Şi iată că am ajuns la concluzia (deosebit de tristă) că trebuie să mă scutur de această comoditate limitativă, că trebuie să depun mai mult efort de acu încolo, că trebuie să încep din nou să mă îndoiesc de ceva (de mine), să verific, să rectific, să revăd, să îmbunătăţesc, nu să fac lucruri dintr-o dată, mecanic, neimplicată, cu speranţa că am fost în toane bune şi că am dat ce e mai bun din mine, că trebuie să mă conformez la unele norme exterioare (i.e. nerecunoscute de mine, dar recunoscute de o bună majoritate, astfel încât ele să fie valide), că trebuie să încep să mă raportez şi la altceva decât la mine însămi. Şi e aşa de trist. Şi trebuie să-mi mai bag în cap că toate astea nu au de-a face cu compromisurile pe care eşti nevoit uneori să le faci în raport cu tine însuţi. Am zis.

infracţiune metafizică

Am surprins-o rugându-se.
Într-un moment necontrolat, privirea ei stearpă, goală, orientată în mod deznădăjduit către ceva s-a izbit de rezistenţa mea fizică; mi-a fost ruşine ca şi cum aş fi furat ceva.

transprutia

Acolo se produc paradoxuri istorice şi culturale în fiece clipă, acolo se întemeiază o istorie anormală, bizară, frustă, aici ai putea să duci o existenţă la limită, intensă, mirându-te şi oripilându-te de anomalii care se desfac firesc şi fără jenă la tot pasul. Aici interesul meu pentru bizarerii e îndestulat, aici aş putea să mă desfăt cu o prodigioasă materie primă socioculturală pe care să o reverberez prin studiu şi analiză antropologică.
Înainte, cu destulă vreme înapoi, vroiam să ajung prin Tibet, Israel, Afganistan şi alte zone exotice, să mă întrupez într-un antropolog călător care să înregistreze moduri inedite de a fi. Ei, bine, nu cred că se merită să bat atâta drum.
Am să trec Prutul şi am să fac studii antropologice, observând scene şi situaţii din Transprutia mea obsedantă. Am să reabilitez un spaţiu marginalizat de studiile ştiinţifice occidentale, am să valorific un teren de investigaţie cel puţin la fel de interesant şi ofertant ca zonele exotice pomenite mai sus.

Şi ca să ofer mostre fugare de asemenea materie primă: aici cetăţenii se încred cel mai mult în Biserică, însă îi votează pe comunişti; oficianţii de prestigiu depun flori la monumentul lui Ştefan cel Mare şi elogiază victoria sovietică din 1945, populaţia majoritară a fost declarată minoritate naţională, dar mai ales această nepotrivire conceptuală:
Televiziunea Publică şi-a marcat acum de curând 50 de ani de activitate cu sindrofii naţionale de amploare, ocazie cu care un tânăr a găsit potrivit şi oportun să protesteze în stradă împotriva caracterului ei corupt şi aservit puterii oficiale, împotriva programelor de ştiri care monitorizează exclusiv vizitele lui Voronin şi Tarlev din ţară şi în rest, nimic (în RM nu se întâmplă nimic, totul e bine şi frumos, ce minunat e să fii cetăţean al RM!), împotriva dezbaterilor televizate la care sunt invitaţi numai aghiotanţii fideli ai Generalului Voronin, împotriva prea numeroaselor emisiuni în rusă, împotriva limbii româneşti jalnice vorbite de prezentatori, împotriva manipulării pe faţă şi fără regret a populaţiei, acesta fiind singurul post TV care are acoperire pe tot teritoriul RM.
Şi acest tânăr a fost bineînţeles reţinut, bătut şi condamnat la 3 zile închisoare pentru acte de huliganism şi injurii publice.

nu-i aşa ca Transprutia mea e exotică?

să ne amintim ca să uităm mai repede/ Deni Pobedi sau biruinţa incertă

Culmea, dar oamenii îşi mai amintesc despre război, încă mai au puterea de a perpetua amintiri cu ghimpi pentru a se tămădui de tristeţe, iar unii, pentru a se simţi eroi. De fapt, cred că tristeţea e o stare naturală, chiar convenabilă, „nesupărătoare” pentru bătrâni; şi iată că acest datum sentimental constant se intensifică, pe alocuri, cu unele ocazii, înduioşătoare şi inexplicabil emoţionante, precum este Deni Pobeda. Ziua Biruinţei, aşa este ea marcată - sub titulatura asta unii mai în vârstă vor să celebreze ziua de 9 mai.
O colectivitate nedreptăţită istoric (dar şi fără pretenţii istorice) şi-a instituit o zi, în care să-şi însuşescă o pretinsă victorie şi să-şi revendice public meritul de a fi eliberat neamul de nu ştiu ce pericol (fascist). Fără luptătorii de atunci (mă întreb, ei ştiau pentru ce luptă?)...n-ar fi năvălit peste noi istovitor şi nesperat protectoratul sovietic.
Şi oamenii se bucură, îşi strâng mâinile, se îmbrăţişează, îşi zâmbesc cu subînţelesuri, oferă flori (liliac sau garoafe) cu pioşenie unor bătrâni cu pieptul acoperit de medalii.
Iar tineretul studios recită poezii care evocă războiul în cadrul unor spectacole organizate special cu această ocazie şi adresat exclusiv acestui tip de public. Şi eu am fost declamator de versuri triste despre eroi şi mame îndoliate. 9 mai era o zi însorită şi caldă cu miros persistent de liliac în care mă îmbrăcam frumos şi îi făceam împreună cu colegii mei pe unii moşneguţi simpatici să se simtă bine. Cântând, dansând, recitând pentru ei. Întreţineam aşa o iluzie caldă a unui trecut pe care unii vor să-l uite, iar alţii fac tot posibilul sa-l perpetueze într-o formă sau alta.

verde mânjit

Îmi plac zilele semiploioase (de parcă ploaia ar fi un fenomen/ o stare intermediară, între a se manifesta total sau numai un pic – dar poate că aşa e). Aşadar, zilele în care plouă zgârcit, mărunt, în care trotuarele sunt semiude (iar „semi”); doar aşa, abia udate, (adică nu impregnate noroios de apă multă, în exces) când praful este doar domolit, oprit, când aerul e purificat şi totul chiar seamănă a ploaie.
Azi a fost aşa, a plouat şi nu prea. Iar starea internă pe care mi-o condiţionează o astfel de vreme a fost potenţată de următorul cadru (rog ochii deschişi şi simţurile desfăcute). Dinspre Romană înspre Victoriei (asta ca să localizez şi să credibilizez ce vreau să descriu aici) nişte muncitori puneau răsad de iarbă. Asta e observaţia factuală netă. Urmează însă detaliile brute pe care le-am constatat după câteva secunde în timp ce treceam pe acolo. Erau mânjiţi, groteşti ca dintr-o pictură de Bosch, cu un zâmbet/rictus hilar, zgomotoşi, ireali. Mi-a stăruit multă vreme imaginea unei femei corpolente, cu un neg imens şi negru sub ochi cu o gură căscată, lasând descoperită o dantură inexistentă sau precară, cu mâinile butucănoase, pline de noroi. Era ca un atac prea brutal, o agresiune la estetismul meu pur, la înclinaţia mea de a vedea şi constata în jur numai manifestările estetice, liniştite şi curate care să mă încânte, nu să mă cutremure aşa cum s-a întâmplat acum.
La început în graba mea nu înţelegeam ce fac acolo, după aia le-am văzut mâinile mânjite şi alături de ei straturile de iarbă.


Iar iarba aceea era iarbă mângâiată de palmele lor butucănoase, era iarbă care îşi pierduse verdele prin absorbţia acestor mângâieri, era iarbă care aştepta ploaia ca sa-şi recapete verdele şi să fie absolvită de acele mângâieri.

dacă florile şi-ar dărui una alteia oameni

Ce barbarie e să rupi o floare şi să o dăruieşti în chip fericit şi duios persoanei dragi, care la vedearea acestui gest de atenţiune afectivă se va sensibiliza subit şi va lăcrima afectat (exagerez, ştiu).
Şi mai apoi, după ce-ai rupt-o de contextul ei originar, vrei să îi lungeşti smintit frumuseţea (starea pe care ţi-a indus-o gingăşia unei flori, de fapt), instalând-o într-un mediu apos, având certitudinea că de acolo, sărmana floare îşi va extrage resursele de vitalitate. Cât timp, însă? trei zile? o săptămână? E ca şi cum i-ai prelungi suferinţa, ca şi cum ai chinui un bolnav conectându-l la tot felul de aparate care să-i procure încă câteva minute de viaţă.
Am acelaşi sentiment de frustare când mi se dăruiesc flori. Nervozitate, furie aproape. Nu pot să-mi explic decât aşa.
Ultima dată când am primit, n-am rezistat să ţin floarea în mână şi am dat-o unei colege care se uita cu ochi galeşi la ea. Nu ştiu ce fel de gest e ăsta. Am crezut că ei i-ar face mai mult bine să ţină în mână o floare.
Doar că am ofensat un prieten care aşa şi nu a înţeles de ce am făcut asta. Nici eu.

suferinţi matinale

După câteva ore de somn (mă culcasem spre dimineaţă), m-am zmuls tenace din pat pe la fără 10 minute 9. Ajunsă în staţie, pierd autobusul în ultimele 20 de secunde, privindu-l cum pleacă din staţie de cealaltă parte a străzii în neputinţă de a traversa şoseaua aglomerată. Următorul autobus a venit cam în 8 minute. Întârziam oricum. 8 minute sunt esenţiale dimineaţa când vrei să ajungi la un seminar şi când totul e calculat cu precizie (şi zgârcenie) matematică.
În autobus – o mireasmă specifică. Neschimbată. În spatele meu, 3 persoane volubile se întreţineau în polemici cotidiene. Cu o privire tâmpă se bungheau una în alta şi-şi apărau dreptul la liberă exprimare: „1000 dă mărci?...pfiuu...hai 750...da 1000 dă mărci?! De ce nu i-ai pus, mă, la CEC?”, strigau doi în acealaşi timp către cel de-al treilea, neînţelegându-se nicidecum.
La a doua staţie – o apariţie pitorească. Un individ cu o înfăţişare umilă, cu ochii roşii, mic şi fără dinţi, echipat cu un acordeon de care atârna o sticlă tăiată aştepta cuminte ca lumea să urce şi să coboare ca să-şi facă loc şi el cuviincios în autobus.
După ce uşile s-au închis, inspiră adânc, prelung, luîndu-şi o alură de om serios şi îşi demară cu aplomb numărul artistic. Ce-am auzit după aia, nu pot descrie...un horcăit întrerupt, din care puteam să disting un clănţănit „dâr....dâr...dâr” şi nişte sunete dezacordate de acordeon pe un ton de lamento continuu. Oratorii publici din spate îşi înteţeau discuţia controversată, ridicând vocea pe măsură ce nefericitul rapsod se chinuia să scoată vocalize. O dimineaţă apocaliptică. Pe bune.

răsai

ochii se deschid ca nişte meduze bătrâne
nimeni nu ştie că sunt înăuntru
că bat din palme ca din aripi, că mestec printre dinţi flori fără miros,
că degetele mă dor ca nişte săgeţi lungi

simt totul pea intens, prea izbitor
ridic plapuma ca pe un omagiu aerului,
soare, ieşi de sub plapumă,
răsai

90

Astăzi vreau să scriu despre un subiect sensibil, aproape tabu. Pe acest blog există o secţiune, Transprutia, în care postez subiecte cu iz basarabean, tot ce e legat de spaţiul pruto-nistrean, aluziv sau, măcar, insinuant. Nu ştiu de ce nu pot să mă dezinhib în privinţa asta, de ce mă simt deranjată atunci când sunt întrebată de unde sunt, de ce încerc să vorbesc cît mai puţin despre locul de unde vin. E o laşitate perversă din partea mea. Ar trebui să vă vorbesc, vouă colegilor mei de aici, din România, - de fiecare dată când sunteţi dispuşi să mă ascultaţi - ar trebui să vă bag în ochi şi în urechi nazdrăvăniile scandaloase, anomaliile, DRAMA (nu exagerez deloc când spun asta şi nu cred că sună patetic) românilor basarabeni. Mă întreb ce caut aici când ar trebui să fiu în mijlocul poveştii triste din care am venit, pe care o reprezint.

90 de ani de la gloriosul, irepetabilul 1918, 90 de ani, mai exact, de când Basarabia şi-a exprimat opţiunea de a face parte şi fizic din corpul românesc, împreună cu celelalte teritorii. Dar 27 martie este data noastră. De 27 martie (mă) simt cel mai româneşte, simt cum răbufneşte în mine un tumult de nostalgie şi jenă. Dar mai întâi, se cuvine, probabil, să explic ce înseamnă a simţi „româneşte”.
Nu ai cum să simţi valoarea unui lucru, să fii conştient de semnificaţia lui decât atunci când eşti în situaţia pierderii lui, când există ameninţarea să-ţi fie luat cu brutalitate, fără nici o explicaţie logică. Există nişte locuri concentrate valoric a-priori, la care nu umbli, pe care nu le problematizezi de obicei, ele sunt un datum cu care eşti relativ împăcat. Însă, atunci când acest fundament axiologic este şubred, mixt, nedefinitivat, (nu pot să mă abţin: atunci când în paşaportul tău albastru de cetăţean al Republicii Moldova „independentă şi suverană” în dreptul naţionalităţii scrie senin: „Republica Moldova”....mama naibii, eu ce dracu sunt? Moldovean, român, rus, extratestru? Scrieţi naibii ceva acolo! Daţi-mi o identitate!) când eşti exponentul unui grup minoritar, când valorile care te reprezintă sunt persiflate fără regret ..., devii şi eşti mereu conştient (îţi stă în gât, e ca o pată pe creier) de importanţa vitală a acestor elemente valorice (care fac parte din identitatea ta, care te ajută să te regăseşti, să fii şi tu rostuit, un om aşezat, cuminte, la locul lui), de insuficienţa din tine, de restul care te ucide, dacă tu nu o să fii capabil să definitivezi acel fundament, dacă nu o să ţi se afirme public identitatea, dacă din stratul tău profund vor lipsi aceste elemente esenţiale (în cazul dat ele sunt: limbă, istorie, demnitate naţională, naţionalitate).
A simţi româneşte e ca o sărbatoare pentru mine. E ca şi cum aş îmbrăca nişte straie dragi pe care le port tare rar şi care mă transfigurează într-o altă persoană. E ca şi cum aş accesa identitatea mea dezirabilă. E ca şi cum aş căpăta brusc demnitate în faţa mea, dar şi în faţa tuturor ruşilor şi moldovenilor mancurtizaţi din Moldova, în faţa tuturor rusoaicelor corpolente, machiate strident şi cu „zavivkă”, pe care îmi vine să le iau de păr, când inspectează terenul cu aere de eroine civilizatoare si de suverane legitime a acestui spatiu.


Acesta este un blog puţin promovat, e cunoscut de cerc restrâns de persoane; nu ştiu câţi vor ajunge să citească această confesiune; e posibil ca această „efuziune lirică” să pară desuetă, o mostră de patriotism expirat, nelalocul lui. Îi înţeleg pe colegii mei români. De atâtea ori m-au privit cu nedumerire amabilă sau cu amuzament când le povesteam în trecăt şi în viteză (ca să nu îi plictisesc) fragmente din filmul nostru, încât mă rog frumos ca data viitoare să mă cenzurez, să fiu cuminte şi să mă fac că plouă şi să nu mai pomenesc nimic despre ce se întâmplă dincolo de Prut.
N-au cum să simtă urgenţa situaţiei noastre. N-au cum să vibreze pentru Limba Română (dacă e un zeu în care să mă încred, m-aş încrede în Limba Română şi în Istoria Românilor), ei nu se umflă de emoţie atunci când îi aud pe cei doi Aldea-Teodorovici cântând „Limba Română”, „Răsai”, „Trei culori”, „Maluri de Prut”, „Eminescu”...eu am crescut cu ei şi simţeam româneşte când îi ascultam. Colegii mei de aici n-au stat în corturi, habar n-au de Orăşelul Libertăţii din Piaţa Marii Adunări Naţionale din 2002, n-au stat în stradă zile şi nopţi de-a rândul ca să facă manifestă fiinţa românească din ei, pentru a fi siguri că istoria pe care o învaţă copiii în şcoală e Istoria Românilor (şi nu istoria trunchiată, falsificată a unei gubernii ţariste sau a unei republici sovietice)...
I-aş urî dacă m-ar privi cu milă.
Nu vrem compasiune, nu vrem beneficii obţinute pe criterii subiective. Încă îmi mai aduc aminte cu jenă de momentele când, fiind la Bucureşti în „excursie” cu un grup de colegi din Basarabia, doamna care ne avea în grijă, oriunde mergeam, nu uita să împrăştie în stânga şi în dreapta, că suntem un grup de copii din Basarabia, strecurând cu această ocazie şi o rugăminte „n-aţi putea să ne daţi un discount la bilete?”


Carevasăzică, 27 martie. Iată ce vroiam să zic, când m-am apucat să scriu. Că nu unirea marcăm noi pe această dată; unirea a fost a o himeră pe care, gata, a mâncat-o lupul, e o chestie irevocabilă, n-are rost să ne mai amăgim cu idealuri unioniste acum. Altceva e aici, mult mai profund. E românismul care răzbate din noi, care are o dată de naştere, care se vrea celebrat măcar o dată pe an. E fixarea temporală a unor doruri, tânjeli, resturi. Iar această manifestare trebuie să fie colectivă, împărtăşită, ca să ştii că o dată pe an nu eşti singur.
(mai revin. m-am consumat emoţional. dar! de acu încolo, am să scriu constant despre asta. e o promisiune dată, în primul rând, mie)

nu

mergi ţinându-te de tălpi
nervi întinşi şi unşi cu smoală
te lungeşti, eşti ca o dâră
o scară pe care mă caţăr în ombilicul cerului

să te opreşti la umbră după nu ştiu câte vămi
un om bun şi bătrân
un copac înalt
un geamantan căptuşit
un adaos mie
un cod intim secret, pe care nu l-am ştiut

mergi ţinându-te de tălpi în lumea blajinilor
în ţara oamenilor buni şi bătrâni


dormu-i-m-aş, somnule
pe calea curcubeului
pe calea laptelui
nu mă mişc din loc astăzi
eu nu sunt soare

ah?

- ţi-i a mânca? Nu hai...spune! că facem! acuma facem! vrei să mănânci? ah?
- (...) ce faci? hai să mă ajuţi să fac de mâncare...îmi luă carte din mână şi îndoi o pagină
- da nu ştiu să gătesc
- (...) hai...te înveţi amu, hai să stai cu mine...Eu te iau cu tot cu pat. Nu mă crezi?
- :)
Apucă vânjos stâlpii patului şi începu să îi zguduie: Nu mă crezi?
- te cred

oare

acesta nu e un blog interactiv; nu se poate de ajuns la mine, oare de ce postez? nu va vorbesc vouă, nu vă scriu vouă (cine sunteţi voi?), e doar o expunere făţişă, o deschidere cu scârţâieli, parţială, ceţoasă, fragmentată din ceea ce sunt (ce voi mai fi fiind), deci...ipostaze, rupturi de discurs pe care le scriu uneori şi câteodată (şi cu celelalte discursuri care îmi rulează necontenit în minte ce se întâmplă? nu se întâmplă nimic, nu mai sunt şi gata, se fac doar a fi şi se fac doar de a fi fost cumva).............................................................................................................................
whoever you are, vreau să ştii că scriu pentru că vreau să scriu, iar acest act volitiv manifest chiar nu are nici o finalitate şi, poate mai mult decât atât, nu e adresat nimănui, e un dor pe care îl îngân şi potenţez, concretizându-l în înşiruiri de cuvinte şi se întâmplă să mă întreb dacă folosesc la ceva toate astea. just. pur şi simplu. totul ar trebui să fie pur şi simplu. eu ar trebui să fiu pură şi simplă. o airarua

epopeea unei dimineţi afurisito-mitice

Uite aşa, vasăzică, se întâmplă următoarele, nu prea sunt sigură că asta se întâmplă cu adevărat, dar mă rog chiar nu am pretenţii în materie de autenticitate, odată am vrut să verific nişte lucruri şi nu prea am fost mulţumită de rezultat, ce-i drept. Aşadar, lucrurile s-au complicat cu voia mea, perfect, mai bine să ne prindem de acest vânt, uşor, uşor până ne umplem cu aer şi creştem arulei leirua rualei.

Până la urmă, să mă culeg (de prin gânduri, de prin aţipeli, de prin cărţi, m-am risipit cu bună ştiinţă şi acum bâjbâiesc cum pot printre lucruri ca să pot simula o introducere pe care o vreau, cum v-am mai spus, ex abrupto), să mă deştept ca să mă identific şi să mă memorizez. Şi să încep. Am fost acolo, nu e nici o sminteală, m-am dus, m-am trezit dimineaţa înaintea ceasului, după ce toată noaptea repetasem ceea ce urma să se întâmple, m-am ridicat cât se poate de hotărâtă din pat şi am dat glas: „God save the Queen!” Aşa, ca să fie cât mai teatral şi pentru a da solemnitate momentului.

Când am ieşit în stradă, pot să vizualizez încă foarte bine momentul, m-a izbit o lumină îmbâcsită, densă a unei dimineţi care abia se insinua, nu-mi venea deloc să-mi continuu escapada, nebunia, inconştienţa, stăteam zăpăcită ca un ezitant în faţa unui public necunoscut, ca un copil speriat de o casă mare, întunecoasă, dar să depăşim aceste detalii plictisitoare, să-mi continuu, continuu neîntrerupt rememorarea mea abruptă. Mergeam şovăielnic pe drumul dintre case intrate în ceaţă şi poveste, Teodoreanu însuşi stătea rezemat de un castan şi mă inspecta ca pe un intrus într-un spaţiu neprielnic. Pisss….ssss! auaaaaaaa! Gârbovită, covrigită, gata de atac, o mâţă înrăită făcea tumbe nervoase în spaţiul proxim aventurii mele. Respiră, aşa, bine, de ce te agiţi, foarte bine, pericol minim, traseul tău e neîntrerupt, neîntinat de factori perturbatori, cum ar fi o pisică amărâtă care se dă rotundă. Cercurile sale nu imită perfecţiunea, imită tentativa mea şovăielnică de a ajunge undeva, de a mă lansa într-un mers care nu duce nicăieri.

Simt că pot să scriu acum totul, pot, simt că pot, ce fericire, curios lucru, pot să distrug totalul, în special eu, e teribil să te gândeşti la lucruri teribile, eu mai puţin sunt gânditoare, ieri am încercat în nenumărate feluri să mă determin într-un mod sau altul dar fără rezultat, tu ce crezi, e bine să insist, mi s-a oprit toată limba asta românească ca o patrie în suflet, mai ales în gât şi nu îi mai pot da nici o formă, nu mă resemnez, degeaba te plângi, stai acolo ca o creangă agăţată în faţa geamului, nu te mai consolez de data asta, m-am săturat şi eu, ţi se pare firesc, bine că şi mie mi se pare firesc că tu nu mă mai ştii ca altădată, ce contează, nu mai contează nimic, sunt perfect împăcată.

Foarte, foarte… extrem de.. exagerat de…nici eu nu mai ştiu cum, mă las bătută, dar mult, mult sunt supărată, cum nu se mai poate, nu am domnule, nimic solid, concret, mă alint, care va să zică, am numai idei, ştii din alea ca fumul, care sunt şi nu mai sunt, care-s ale tale şi parcă nu mai sunt ale tale cu totul sau numai un pic. (tbc)

o

ar vrea să trăiască într-o lume monocromă
într-un pătrat zidit bine
cu pereţii vopsiţi uniform
ar sta întinsă toată ziua, proiectată în static
şi ar împroşca cu ochiul variaţii ideatice
multicolore

o este o
nu vreau nimic
nu vreau să fac nimic
am tremurat atâtea dăţi
o este o
vreau să mă opresc


nu mă învârti, c-ameţesc

o. vopseşte peretele cu o perie groasă şi grea
nici un defect
nici o pată

brat

eu dacă o să-mi fac cetăţenie română, am să-mi ieu apartament ş-am să te ieu cu mine, da mai întâi am să te duc la biserică să ne facă popa fraţi de cruce, vrei? eu îţi zic...da mai întâi să-mi fii soră de cruce...tu eşti o fată cuminte...cea mai cuminte fată pi cari o ştiu eu şi eu ştiu multe fete...

plecările

Când pleci dintr-un loc în altul se întâmplă următoarele lucruri:

Stânjenit, ţinând în minte vag cine eşti şi ce vrei, aştepţi oferta întâmplării.

N. stătea micuţă dincolo de geam cu privirea lipită strâns şi eu aş fi vrut să o prind în mâini să o pun în valiză, să o iau şi să o am cu mine mereu.

Chiar aşa, dar timpul se lungea şi deja se crease o alianţă care avea să dureze două luni şi jumătate până venea iarna şi crăciunul şi un nou an şi o primă vacanţă studenţească. Mă ghemuisem lângă geam, păream suspectă, ce va fi cu mine, nu-i mare lucru, nici nu mai contează, gândurile se învălmăşeau toate, şi numai eu stăteam liniştită copleşită de acest spectacol necondiţionat.

Aveam înainte o noapte prea scurtă între ceea ce avea să urmeze şi nu aveam nici un fel de emoţie. Aşa trebuia să se întâmple, aproape nimic extraordinar în întâmplarea aceasta, când ea, my dearest thing would stay in the same place till I am gone forever, ea trebuia să-mi facă cu mâna, eu să stau înăuntru, echipată, îngrămădită, gata să plec.

De îndată ce autobusul a pornit, mi-am pus căştile şi am început să înghit bucăţi din wild world, simţeam că e pentru mine, că cineva îmi lăsa acest mesaj de rămas bun.

Te muţi dintr-un loc în altul cu tot ce ai în tine, îngrămădit şi niciodată nu vei fi întreg: un şoarece te roade pe neprins de veste şi tu te faci tot mai mic şi nu observi. Ce va fi cu tine?

te-am ghiftuit, domnule şarpe boa

„Şerpii boa îşi înghit prada fără s-o mestece. Pe urmă nu mai sunt în stare să se mişte şi DORM ÎNTRUNA, timp de 6 luni cât ţine MISTUITUL.”

(Micul Prinţ)

te-am ghiftuit, domnule şarpe boa,

cu lapte fiert şi mingi de lemn

m-ai înghiţit cu burta în sus

vârtoasă

m-ai înghiţit şi mai dosit

la soare mă întind sub balonul de sticlă

domnule şarpe boa,

legănaţi-mă lent atent

cât şarpele boa îşi ţine respiraţia

eu să trec liniştită înăuntru

tot înăuntru

voluntarism imposibil

Ceva asemănător mie: Eşti voluntar în fiecare gest închipuit.

Tu trebuie să ştii că poţi să faci totul. Uite, numai dacă ai vrea, ai putea să te ridici din pat, (a voi înseamnă a putea), ia plapuma aia de pe tine, eşti posomorâtă ca un frig început, suntem atât de puternici, eşti atât de puternică, ne-am putea închipui atâtea, dacă te ridici în picioare înseamnă că trec prea mulţi pe lângă tine, că puţini se opresc, numai tu te-ai oprit locului şi chiar nu mai trebuie să faci nimic. Eşti pregătită să pleci.

Nu pot, nu pot, pot nu, mi-e frică, mi-e frică, ţi-e frică, ţi-e frică, frică ţi-e, domnule, de ploaia ce vine, de furnicile care vi se vâră sub mânecă, de noaptea atoateîncăpătoare, de oameni, de umbre, de alte gânduri şi mie şi mie şi mie…mi-ar părea bine să fii aici.

Figurantul întristător: Sunt cântece de leagăn pe care le ascult, le mai am încă în minte.

Eu: Sunt voci pe care nu le pot desluşi, le aud amestecate şi mă ghemuiesc micuţă în pumn. Din poveste au venit să mă mângâie patru arici şi o păpuşă cu părul portocaliu care vorbeşte.

portotiki wonders:

Sunt năstruşnic, sunt o păpuşă plictisită, daţi-mi un motiv să zâmbesc, nu ştiu să cânt, abia ştiu să tac şi să mă uit la voi, sunteţi ca brazii de Crăciun, mă tot întrebam ce e în capul vostru, cu ce fel de vată vi-l umpleţi de stau aşa mari şi frumoase şi moi, să tot dormi în/cu ele. Nu mă trageţi de urechi, puneţi puţin ruj pe obrajii palizi ca să arăt simţitoare, voi vă iubiţi tare-tare, nu înţeleg cum poţi să iubeşti un cap plin cu vată (ca o pernă), vă tot gândiţi că tot ceea ce tac e un lung discurs nerostit, nu am să-l pot pronunţa niciodată, de fiecare dată când încerc nu îmi reuşeşte nici să deschid gura, de parcă aş fi o păpuşă colorată de cârpă cu gura cusută strâmbată într-un zâmbet ştrengar înveşnicit. Nici o pastilă, nici un deranj, nu pot să stau, tot plec de multă vreme, măsor imaginar distanţa, mie îmi pare totuşi că nu m-am mişcat de pe scaunul acesta. Şi lucrurile din jur par aceleaşi, poate că aşa şi este, spaţiile încadrate de patru pereţi sunt la fel de pătrate, ce linii drepte, cât echilibru, pe toţi vă preocupă perfecţiunea. Nu am să pot ieşi de pe uşa asta, e inutil, am doi cercei de care atârn, de care sunt mândră şi care nu se potrivesc cu nici o bluză, să-mi schimb culoarea pielii, să-mi schimb componenţa, limba, eventual.

De ce plângeţi, de ce sunteţi neliniştiţi, ce vă supără, să beţi multă apă, să fim demni, doamnelor şi domnilor, să ne mândrim cu suferinţa noastră, cu modul nostru de a plânge delicat, ce frumos strălucesc ochii care plâng, uneori când plâng, nu-mi ajunge apă, mă strâmb cumva şi trece, dar cu lacrimi nu plâng niciodată, dacă aţi şti ce deranjant e….nu am nimic să-mi reproşez decât defectul acesta care e copleşitor, nu-mi merge nimic şi mă înciudez şi îmi vine să plâng şi nu pot.

Ca şi degetele mele grele, le ridic în aer şi rămân acolo blocate, nu mai vin înapoi.

Nu pot spune nimic esenţial, vântur cuvinte suflu doar nu mai am bomboane.

emotional abuse

Se prelinge din mine,

Mă sufocă dezmierdător ca o întristare

O tot aştept

Şi ea revine

Îmi roade palmele stă prinsă în piele ca o insectă afurisită

Atât ştiu despre tine sunt abuzivă

sunt multă mă zgâlţâi mă agit

mă împovărez cu ceea ce ştiu deja

Mănuşile, ochelarii şi zâmbetele (în loc de unghii)…

Locul: Părerea mea este că zâmbim numai atunci când nu avem ce ne spune.

De când s-a ghiftuit lumea cu oameni, eu stăteam pe undeva în exces de existenţă, tu te uitai la noi, fără să ne întrebi dacă mai folosesc la ceva toate astea. Ştiu că nu poţi să te încrezi în diferite lucruri. Precum tu, dacă ai citi toate astea cu un gând sau altul, sunt sigură că nu mi l-ai putea rosti, pentru că nici tu, cu toate manevrele verbale de care eşti în stare, nu l-ai cunoaşte, nu l-ai putea deosebi de altele, l-ai lăsa acolo, puţin incomodat la locul său dacă are vreo unul şi l-ai împinge pe altul în faţă. De fiecare dată faci aşa, gândurile astea sunt victorioase. Tot timpul unul şi acelaşi gând.

Tabloul fără pervaz: Eu mi-aş da drumul subtil, fără zgomot afară din zgomot, până când cu adevărat vor uita să mă numească într-un anume fel.

Instalat, pus, premeditat, obiectul (în/cu numele) meu îmi semnala existenţa altora la fel, mult asemănătoare mie, cu acelaşi alean de a-şi acoperi locul. Ca un obiect văzător printre atâtea obiecte văzătoare şi cumsecade…

Înţeles probabil: Locurile comunică între ele, îşi spun de la distanţă întâmplările, ca doi nuci bătrâni care frunzesc o limbă numai de ei ştiută, de la orice depărtare locurile îşi anunţă călătorii.

Totul era întru orânduirea lui, era numit într-un anume fel şi nu se mira, nu putea să se mire prea mult. El a putut să primească toate acestea fără nici o reţinere, fără să se uite în jur. Nu se putea merge mai departe decât cu oferta asta încuviinţată.

Locul: În mine nu mai e nimic cert. M-am umplut cu o sumă de lucruri: străzi, copaci, cărţi, depărtări şi alte întristări până când s-a făcut întuneric, aidoma unui întuneric. S-au amestecat de-a valma şi nu se mai deosebesc unele lucruri de alte lucruri. Nu mi-aş dori să nimeresc vreodată într-o asemenea burtă teribilă.

Înţeles probabil: Vraiştele sau păsările în pădure noaptea…

Figurantul întristător: Eu dacă aş fi putut, e inutil, niciodată nu putem să putem, e prea mult pentru noi, mai bine ne-am îngriji de alte lucruri…la mulţi ani, îşi şopteau asurzitor lucrurile bine ordonate, la multe alte zile şi nopţi de felul acesta, să nu uiţi să te speli pe dinţi.

Înţeles probabil: Mănuşile, ochelarii şi zâmbetele (în loc de unghii)…