Apoi am stat cu ochii pironiţi în lichidul din cană. Zahărul atomar se împrăştia fulgurant, particulă cu particulă - în ceaiul meu edulcorat. Eu cred că mă „edulcorez„ degeaba. În curând am să transform în ceva oribil din cauza acestei călduri stupide şi dulci pe care mi-am injectat-o în corp. Am să mă melancolizez subit, am să cad într-o depresie profundă, încâlcită şi densă din care n-am să mai vreau să ies.
Ceaiul meu e un elixir nemaivăzut şi nemaibăut la fel cum lampa mea este un soare adevărat.
De vreo două săptămâni aştept să plouă. Spre bucuria mea a început să adie un vântuleţ care risipeşte aerul fierbinte de caniculă. Vântul ăsta care mă răcoreşte plăcut mă „dezmâniază”. Nu mă mai mişc de aici. Aştept să plouă. Mi-e bine aşa. Un avion se mişcă pe cer abia perceptibil. Cerul e imens. Pe cerul ăsta imens cât o lume îşi face loc printre nori un avion cu oameni în el. Copacii freamătă nervos. Ador vremea asta. Mi-ar plăcea ca sfârşitul lumii să mă prindă într-un astfel de moment contemplativ. Adorabil încă o dată.
S-a înteţit vântul şi mă prinde şi pe mine în mişcarea asta progresivă. Un câine s-a urcat tacticos pe pragul unde stau eu acum, s-a apropiat circumspect de mine şi a început să inspire în nări mirosul meu (eventual). Apoi după câteva secunde, s-a întors, a coborât scările în 4 labe, că doar e patruped şi a plecat. De acu-ncolo, o să fim prieteni. Mă ştie. O să mă detecteze de la distanţă, o sa patruleze zona pe unde o sa-mi depisteze paşii.
În jurul meu ca la poalele unui munte m-a împrejmuit o cohortă de furnici. Minusculele au împresurat titanul ursuz şi deliberează în comun în vederea unui plan de atac. Duşmanul trebuie doborât. Duşmanul stă stavilă ca un bolovan gigant în centrul ariei lor legitime de suveranitate. A început să picure. Furnicilor, suveranelor, voi aţi adus ploaia, voi aţi militat, implorat cerul vostru şi al nostru şi aţi înduplecat trancendentul care ne-a ostoit aşteptarea, exasperarea şi a trimis (cu zgârcenie) răcoarea jinduită. I salute you all.