toată lumea e ferice

atât cât e sărbătoare -
suntem translucizi şi exaltaţi,
ochii noştri ca nişte globuri lucioase pâlpâie colorat;
mie cu adevărat îmi place cum oamenii îşi împodobesc sufletul odată cu bradul.

Proximitate aleatorie

pur şi simplu am pus scaunele alături
pur şi simplu ne-am alăturat ecranele la care să ne uităm cu atenţie
pur şi simplu ne-am învecinat ariile de suveranitate

pur şi simplu stăm unul lângă altul
ne căutăm de treabă liniştiţi sau cu frisoane
nu ne vom fi mişcat însă din locul acela
nu vom îndrăzni să privim prin părţi
eu, de exemplu, voi sta cu privirea fixată în punctul meu de contemplaţie
tu, de exemplu, vei sta cu privirea fixată în punctul tău de contemplaţie

punctul acela comun (al meu sau al tău) licăreşte singur cu atâta putere, încît ai impresia că e o carte din care citim amândoi.

get your warm scarf and gloves. it's time for some holiday cheer.

Mi-am dat seama ca un proiect nu trebuie pus in practica, ci in opera.

fugit irreparabile tempus

Şi asta îţi dai seama după viteza cu care îţi cresc unghiile la mâini şi la picioare + bretonul. Potrivnic de repede.

Lacrimosa

Tiki a izbucnit în plâns în timp ce se legăna pe scaun. Convulsiv şi cu faţa schimonosită. A avut pentru o clipă imaginea ei cu chipul deformat şi i s-a făcut şi mai tare milă de ea. O zână slută nu-şi are locul nici într-un basm. Dar continua să bocească şi, momentan, asta îi ocupa tot timpul. Nu era loc de nici o articulaţie verbală coerentă. Îşi mozolea faţa în pumn, în timp ce perdeaua lichidă devenea tot ma apăsătoare peste ochi. Dar tot mai cumplită i se părea perdeaua lichidă neaşteptat de densă prin care a trebuit să treacă azi cu gluga trasă şi cu ochii închişi. Iarna nu-i ca vara, vorba unui înţelept.

• dacă îndrăzneşti să priveşti viaţa în ochi, oare i se vor dilata pupilele? Dar ţie?

Sankt Petersburg: pe dinăuntru

Eram mulţi şi gălăgioşi. Ne opriserăm buluc în centrul parcului şi ne consfătuiam ce să facem cu multele pachete de prânz care ne incomodau în escapada noastră fugitivă prin Petersburg. Am hotărât, fireşte, să le oferim cuiva care s-ar bucura de ele. Am identificat un personaj care se încadra parţial în profilul căutat. Era la câteva bănci distanţă, picior peste picior, cu barbă de intelectual şi degete de pianist. Un erou dostoievskian în carne şi oase. Umil şi necăjit, vorba unui titlu de carte. Unul dintre noi i-a postat pachetele în faţă fără să stea prea mult de vorbă cu el, fără să-i ceară acordul, vorba vine. Noi îi observam de la mică distanţă şi chichoteam la efectul unei scene luate parcă de prin cărţi în care un om sărac şi flămând ridică ochii din reverie şi vede în faţa lui mană cerească. Ne pregăteam să plecăm când am auzit în spatele nostru o voce sonoră spunându-ne în limba lui Dostoievski: „Mă iertaţi, pentru numele lui Dumnezeu. Nu ştiu dacă am suficienţi bani, dar aş vrea să plătesc...” Şi o mână întinsă către noi oferindu-ne toate monedele pe care le putea încăpea buzunarul unui personaj sărac din cărţile lui Dostoievski.
Mi se tăiase respiraţia şi mi se făcuse - în mod insuportabil - ruşine. Acea melodioasă invocare „pentru numele lui Dumnezeu” ce a însoţit acest gest mi-a ascuţit tot suflul pe dinăuntru.

Nicăieri de singur

Frig afară. Aştept „rutiera”. Nu rabd în picioare şi mă aşez nepăsătoare pe un prag. După minute bune de derulat imagini fără legătură în minte, mă bucuram că avusesem ideea asta. Aşteptarea aşezată e mai puţin nerăbdătoare ca aceea verticală. În sfârşit mă văd înăuntru. Îi remarc privirea curioasă, parcă ar încuviinţa ceva. Observ şi locul liber de alături şi înţeleg că e o invitaţie. Mă aşez şi îmi trag mânecile.
- De ce te-ai aşezat?
Mintea mi se încurcă. Cum adică. Că e liber. Apart from the thought that you seemingly invited me to sit down. Apoi îmi aduc aminte de aşteptarea mea "aşezată"şi dau să articulez un răspuns.
„Eram obosită”. Not convincing, perhaps.
- Ţi-e frig, aşa-i? Confirm amuzată.
Îl văd că se chinuie să-şi scoată braţele dintr-un hanorac galben. O, nu. Mi-e greu să cred intenţia ce se anunţă. De asta nici nu îndrăznesc să-l întreb ce face. Poate i s-a făcut cald exact când m-am ghemuit eu pe scaun cu mânecile trase dintr-un afară autumnal niţel cam geros. Reuşeşte cu ceva efort. Îmi întinde haina încă caldă. I am puzzled. Refuz cât de politicos pot. Îmi trecuse şi frigul. Dar insista cu atâta sinceritate, încât am crezut că îi fac o favoare acceptând - vreo 10 minute cât avea să dureze călătoria - haina pe umeri.
Timpul se întinde jenant, eu deliberam în minte cum să detemin momentul precis când îi voi returna haina mulţumindu-i frumos pentru gestul surpriza.
- Aşa-i că nu te aşteptai?
- ...
- Ai crezut că am gând rău. Că cine ştie ce am în minte. În ziua de azi nu poţi să ai încredere în nimeni. Aşa-i lumea...
Întristat parcă încă o dată de constatarea asta, scotoceşte în rucsacul plin cu cărţi şi scoate un mic carneţel negru. Am văzut că începe să scrie încet ceva, ridicând des capul.
Şi iar mă copleşeşte sentimentul acela de milă şi empatie faţă de oamenii singuri. Nicăieri de singuri, cum zice Noica.

În autobuz, un băieţel de vreo 5 ani îi prezenta mamei de alături în detalii tot ce vedea de la geam. La un moment dat, exclamă arătând cu degetul către cel mai recent mall al Bucureştiului.
- Aaa, magazinul nostru!
- Toate magazinele sunt ale noastre. Ei, ce să facem, oftează mama.

Ólöf Arnalds & Björk

Cât sufăr când cineva îşi pune căştile lângă mine.
Înghit apă şi mă lichiefez pentru că nu ştiu ce să-ţi spun.
Ne sunăm şi nu spunem o vorbă sau râdem înfundat.
Ai putea crede că ne spunem o mie de lucruri prin tăcere, dar nici pe departe, pentru că toate lucrurile nevorbite, toate fricile, toată furia, tot tremurul
vin abia după.
E ca un preambul în care nu se întâmplă nimic al unui text care nu a mai fost scris.
O suprafaţă pe care te zvârcoleşti psihotic până te întinzi bine-bine
Exact asta vreau să zic:
Să te desfaci
Să te expui
Să te extinzi
Vreau să ştiu cum e.

Aşa se întâmplă că trăieşti de-a îndărătelea

Regina albă: Ce n-aş da să reuşesc să-mi pară bine de ceva!

bilet

Aşadar, să ne lămurim, my lord.

Eu, pe de o parte, ţi-aş povesti fiecare lucru mărunt din ultima vreme sau ce-mi amintesc eu despre mine.

Iar tu te vei preface mirat.

Iar eu voi fi (mă voi preface) fericită.

Ce economie de sentimente vom înfăptui, dragule drag. Câtă lipsă de risipă, cât menajament. Pentru nişte abstracţiuni care ne gâdilă (deranjant).

oare?

Doar răbdarea cuminte ne va face să cucerim o fericire splendidă zice Pablo Neruda.

-Şi te rog să nu mai ţipi la mine, da? Adică poţi să ţipi, dar nu când sunt în autobuz.

you can bye me (my morning) with a coffee

O întrerup abrupt şi o iscodesc: Ce te motivează? După ce deschizi ochii dimineaţa ce te determină să te dai jos din pat, cum te culci, cum te trezeşti, ce te ţine activă?
Îşi mută privirea în jos preţ de câteva secunde. Apoi cu ochii licărind:
- Gândul că o să-mi beau cafeaua! Numai dimineaţa îmi permit să beau cafea.

Parcă – Linia Soarelui

Parcă eram într-o zonă muntoasă şi la un moment dat ne-am apropiat de un munte care era neted ca o stâncă nu foarte înalt şi eu m-am întrebat cum oare se urcă oamenii pe muntele ăsta, că nu poţi nicidecum, luneci la vale şi tu, evident, foarte entuziamată ai zis hai să încercăm. Eu nu am apucat să-ţi spun că nu trebuie să încerci că e periculos când te-am şi văzut sus. În momentul ăsta, tu lin, e adevărat, ca şi cum ar zbura o pasăre, te-ai prăbuşit într-o prăpastie. Eu am închis ochii de teamă, dar fugeam la vale să văd ce s-a-ntâmplat cu tine şi tu erai nevătămată. Lucru de mirare, alături de tine era un om din părţile astea nordice, siberiene, arăta ca eschimoşii şi-mi zice: Nu trebuia să-ţi faci griji că eu am ştiut că nu va păţi ceva rău. De cum am văzut că a început să cadă, am urmărit poziţia soarelului şi am ştiut că va fi bine.

întreabă-l pe Gugl

-Zi-i, Guriţă! Ce e?...La română? Şi nu poţi să completezi întrebările din text? (...) Păi uită-te pe internet. Intră pe gugl. Scrie cine sunt cei mai buni prieteni ai lui Pinocchio şi vezi ce-ţi dă. Te pupă mama. Pa, pa, iubire.

Deshidratare cu Ice Tea Lemon

Autocar Salonic spre Bucureşti. Căldură mare şi suflete multe la un loc. În principal, muncitori români care se întorc acasă. Un grup de cucoane. Una dintre ele e mai dichisită şi are un aer de emancipare în ea. Vădit desenată pe faţă, părul nenatural de blond. Răsuflăm aer răcoros de noapte în timpul unui popas la un restaurant la care staţionează frecvent autocarele în drum spre România. Damele s-au instalat ciucure în jurul unei mese. Notabila blondă vociferează prima:
- You ai Ice Tea Lemon?
Chelneriţa strânge meniurile de pe masa doamnelor şi pe un ton total inexpresiv, i se adresează înapoi:
- Pe româneşte, vă rog.
După ce au rămas iar în intimitate circulară, şefa de grup explică:
- Trebuie...la deshidratare.

Locuri şi oameni

Cred că locurile înseamnă oameni. Dacă asociezi un om cu un loc, când ţi-e dor de acea persoană, după un timp te duci în locul cu pricina şi aştepţi, şi ea vine, dacă nu chiar ea, atunci cineva care seamană cu ea. Toţi oamenii care trec pe langa tine vor semăna cu ea. Şi invers, dacă ţi-e dor tare de un loc, vorbeşte cu omul care te-a făcut să îndrăgeşti locul acela.

Roza (era din carne)

Era un câine alb cu negru...îl chema Roza. Tata l-o tăiat, bunica l-o topit....gustul nu pot să-l redau...ştii că untura de câine nu se face solidă ca de porc...ea nu-i tare parşivă, numai că eu când dădeam să înghit, îmi aducem aminte de câinele acela pe care îl chema Roza.

Eu vreu tu să mori de ciudă

Ascultă, Kristă, ascultă ce spun eu aici. Eu mâine am să te întreb. Eu am să îţi povestesc ceva, tu ai să mori de ciudă. Eu vreu tu să mori de ciudă.
Iii...de atâta mie nu-mi place să spun bancuri la oameni deştepţi. C-apoi ei se apucă să te întrebe da de ce aşa şi nu altfel, da’ nu mai este, da’ nu-i drept şi tot aşa...până ţi se face lehamite.

întrebare

- tati, tati...de ce s-a oprit autobuzul? a obosit?

texte bine scrise

Mă deprimă gândul că e atâta de citit, că mereu va exista restul tentant, că mereu o lectură va fi întinată de ceea ce nu ai citit încă, de armata livrescă cu care nu te-ai luptat şi, ah, cât te întărâtă această insuficienţă, acest deliciu mereu parţial. Ca şi şi cum te-ai mai lua la harţă cu un alt text bine scris.

<>

Şi m-am făcut frumoasă, mi-am îndreptat părul, mi-am rimelat ochii, mi-am verificat privirea dacă-i tot tristă şi aşa era, apoi mi-am strâns înciudată părul care stătea frustrant de perfect, m-am spălat pe faţă şi pe dinţi şi aşa cu suflul ăla diferit în gură m-am culcat, am tras plapuma peste mine şi l-am urât.
Pentru că în tot acest răstimp eu am fost frumoasă pentru un altul.

directive

Îţi lipeşti palma de masă ca să îţi domoleşti fierbinţeala din piele. Behave, nu căsca, nu te scobi în nas, stai dreaptă. Scutură-te de privirea aia tâmpă, inexpresivă, de animal fără suflu, aproape de leşin. Nu te agita, fii conformă. Nu contrasta înmărmurirea, ogoieşte-te, da, îmblânzeşte-te.

transprutialisme

Vorbem eu cu una, ea se îmbracă frumos, se crede deşteaptă...şi scrie ea pe mess cu î din a la început de cuvânt...(aici dă ochii peste cap şi răbufneşte) dacă nu ştii să scrii corect, nici nu scrie, fa, nu scrie, eu nu am mai văzut aşa proaste care să nu s’nu ştibă s’scrie corect, cinstit îţi spun.

animism spontan

îi un suflet şi el...săracul.

declaraţie de avere de demult

Pământ cât cuprinde, păşuni întinse, o moară de vânt, un grajd, o grădină de legume, stupi de albine, o barcă, o capelă, o pereche de boi de povară. Gâze, ierburi şi miresme.
Plus o casă joasă cu pridvor.
Şi-o nevastă la fereastră.

and then it flows through me like rain

I guess I could be pretty pissed off about what happened to me... but it's hard to stay mad, when there's so much beauty in the world. Sometimes I feel like I'm seeing it all at once, and it's too much, my heart fills up like a balloon that's about to burst... And then I remember to relax, and stop trying to hold on to it, and then it flows through me like rain and I can't feel anything but gratitude for every single moment of my stupid little life... (American Beauty, last lines)

copilul de aluat

Parcă buni adusese pe lume un copil pocit, un bot de aluat diform ce trebuia cumva modelat. Parcă trebuia să-l scoată din întunecimea materiei, să-l dezvelească de straturi. Când bunica crezuse că-i gata şi-i numai bun de adus pe lume, l-a aşezat într-o cratiţă cu faţa în sus ca pe un pateu dolofan. Cand l-a luat în palme şi l-a privit cu atenţie, buni a început a striga şi a boci: “văleu, copilul ista îi operat la ochi, văleu!” Când m-am uitat şi eu mai bine la moviliţa aceea de carne rumenă, am văzut şi eu că un ochi era aglutinat, închis foarte tare înauntru.

Când am stat să psihanalizez cimilitura asta de vis, am constatat că mi se trage de la prea multă aglaja veteranâi şi de la rememorările recente ale bunicăi mele (pre numele ei olga) despre război şi foamete.

despre morţi, numai de viaţă

În urmă cu puţin timp au murit la interval de 2 săptămâni 2 prieteni. Am stat mult timp inertă încercând să-mi dau seama ce înseamnă asta. Acum mai aflu că Lhasa a murit când abia se începuse anul ăsta foarte nou. Nu ştiu dacă rămân mai vie când unii dispar pur şi simplu dintre noi, nu ştiu dacă suntem în stare să ne conştientizăm aflarea în lume sau mai ales, aflarea încă în viaţă când brusc aflăm că nu o să mai vedem vreodată pe cineva.
Îţi trăieşti zilele una câte una, îmbătrânind, obosind şi ştii că atunci când vei ajunge să te saturi de numărătoarea asta lentă, ele se vor termina şi ţie nici că-ţi va părea rău. Dar e nedrept să cazi în gaura din mijlocul drumului fără să fii pregătit pentru asta. Toată viaţa îţi va fi irosită pentru că tu nu ai reuşit să-i dai o finalitate, pentru că va fi o poveste neterminată care n-a parcurs toate momentele subiectului, care poate nu a ajuns nici măcar la intrigă.
Aseară mergeam pe întuneric şi mă gândeam că noaptea din jur e plină de morţi. Şi-mi repetam: lasă-morţii-în-pace.
Atâtea înmormântări în vieţile noastre, îngropăm pe veci tot felul de lucruri la care ţinem, despărţind viaţa de moarte încă o dată. De câte ori însă am celebrat viaţa, prin ce ritualuri ne marcăm aflarea încă în viaţă? Zilele de naştere m-au deprimat întotdeauna, ele nu fac decât să-ţi amintească de trecere, de înaintare (în neant, nu în viitor). De fapt, e tot mai greu să trăieşti mai departe cărând atâta moarte după tine.

şi un fel de post-scriptum:

Soon this space will be too small /And I'll go outside/I'll put my foot/On the living road/And be carried from here/To the heart of the world

Soon this space will be too small /And I'll laugh so hard

grădina cu flori a lui Dumnezeu

Drăguţa mea, eu ştiu că Dumnezeu mă vede chiar acum că discut cu dumneata. Eu dacă nu vin la biserică o zi, apoi ziua asta-i irosită, mă simt prost, sufăr. Cel mai mult mă rog la sfântul Anton de Padova....el cel mai mult m-ajută. Eu sunt cu Sfântul Anton de Padova, soţul meu e cu Sfânta Fecioară... Sfânta Marie în jos, Sfânta Marie în sus. Se culcă cu ea în gând şi se trezeşte cu ea... Te uiţi la o floare, de unde atâta minunăţie, cine a creat atâta frumuseţe. Când mi-a murit băiatul de 20 de ani în accident, a dat unul cu tirul peste el...nimeni nu ne mai vorbea, toată lumea ne ocolea..eu am zis „Dacă asta-i voia ta, Doamne...” Atunci când te duci într-o grădină, pe care floare o iei.. pe cea mai frumoasă. Că poate Dumnezeu l-a luat la el că el era mai sensibil aşa, poate nu ar fi putut suporta să trăiască într-o lume ca asta, dacă i se întâmpla o nenorocire? poate Dumnezeu l-a scutit de suferinţă şi chin..

.

Să faci ceva măreţ, grozav, un opus perfect, să produci ceva infinit de complex, să dai totul din tine. Când acel ceva va fi gata (mai exact, când tu vei fi gata), când te vei simţi vlăguit, încleiat, înmuiat, părăsit - să te duci într-o cameră goală, să te aşezi pe un scaun şi să plângi. Nu de bucurie, ci de jale. Aşa.