Frig afară. Aştept „rutiera”. Nu rabd în picioare şi mă aşez nepăsătoare pe un prag. După minute bune de derulat imagini fără legătură în minte, mă bucuram că avusesem ideea asta. Aşteptarea aşezată e mai puţin nerăbdătoare ca aceea verticală. În sfârşit mă văd înăuntru. Îi remarc privirea curioasă, parcă ar încuviinţa ceva. Observ şi locul liber de alături şi înţeleg că e o invitaţie. Mă aşez şi îmi trag mânecile.
- De ce te-ai aşezat?
Mintea mi se încurcă. Cum adică. Că e liber. Apart from the thought that you seemingly invited me to sit down. Apoi îmi aduc aminte de aşteptarea mea "aşezată"şi dau să articulez un răspuns.
„Eram obosită”. Not convincing, perhaps.
- Ţi-e frig, aşa-i? Confirm amuzată.
Îl văd că se chinuie să-şi scoată braţele dintr-un hanorac galben. O, nu. Mi-e greu să cred intenţia ce se anunţă. De asta nici nu îndrăznesc să-l întreb ce face. Poate i s-a făcut cald exact când m-am ghemuit eu pe scaun cu mânecile trase dintr-un afară autumnal niţel cam geros. Reuşeşte cu ceva efort. Îmi întinde haina încă caldă. I am puzzled. Refuz cât de politicos pot. Îmi trecuse şi frigul. Dar insista cu atâta sinceritate, încât am crezut că îi fac o favoare acceptând - vreo 10 minute cât avea să dureze călătoria - haina pe umeri.
Timpul se întinde jenant, eu deliberam în minte cum să detemin momentul precis când îi voi returna haina mulţumindu-i frumos pentru gestul surpriza.
- Aşa-i că nu te aşteptai?
- ...
- Ai crezut că am gând rău. Că cine ştie ce am în minte. În ziua de azi nu poţi să ai încredere în nimeni. Aşa-i lumea...
Întristat parcă încă o dată de constatarea asta, scotoceşte în rucsacul plin cu cărţi şi scoate un mic carneţel negru. Am văzut că începe să scrie încet ceva, ridicând des capul.
Şi iar mă copleşeşte sentimentul acela de milă şi empatie faţă de oamenii singuri. Nicăieri de singuri, cum zice Noica.
- De ce te-ai aşezat?
Mintea mi se încurcă. Cum adică. Că e liber. Apart from the thought that you seemingly invited me to sit down. Apoi îmi aduc aminte de aşteptarea mea "aşezată"şi dau să articulez un răspuns.
„Eram obosită”. Not convincing, perhaps.
- Ţi-e frig, aşa-i? Confirm amuzată.
Îl văd că se chinuie să-şi scoată braţele dintr-un hanorac galben. O, nu. Mi-e greu să cred intenţia ce se anunţă. De asta nici nu îndrăznesc să-l întreb ce face. Poate i s-a făcut cald exact când m-am ghemuit eu pe scaun cu mânecile trase dintr-un afară autumnal niţel cam geros. Reuşeşte cu ceva efort. Îmi întinde haina încă caldă. I am puzzled. Refuz cât de politicos pot. Îmi trecuse şi frigul. Dar insista cu atâta sinceritate, încât am crezut că îi fac o favoare acceptând - vreo 10 minute cât avea să dureze călătoria - haina pe umeri.
Timpul se întinde jenant, eu deliberam în minte cum să detemin momentul precis când îi voi returna haina mulţumindu-i frumos pentru gestul surpriza.
- Aşa-i că nu te aşteptai?
- ...
- Ai crezut că am gând rău. Că cine ştie ce am în minte. În ziua de azi nu poţi să ai încredere în nimeni. Aşa-i lumea...
Întristat parcă încă o dată de constatarea asta, scotoceşte în rucsacul plin cu cărţi şi scoate un mic carneţel negru. Am văzut că începe să scrie încet ceva, ridicând des capul.
Şi iar mă copleşeşte sentimentul acela de milă şi empatie faţă de oamenii singuri. Nicăieri de singuri, cum zice Noica.