/Stau ca şi cum cineva ar trebui să-şi aducă aminte de mine
şi-ntre timp, ros de aer şi nins, mi se stinge lumina-n oricine./
(Nichita Stănescu)
12/13/11
împodobeşte, mamă, bradul
Tiki s-a trezit într-o dimineaţă sub un morman de cărţi. A clipit des din ochi şi s-au aprins luminiţele.
12/10/11
Cu un bulgar se poate!
Mă uitam dintr-o parte la lumea aceea îngrămădită, să tot fi fost vreo două sute, sau vreo trei. Funcţionara citea din toţi plămânii o listă de nume şi împărţea caziere. Nu se aude, nu se aude, mai citiţi o dată, se auzeau voci supărate din mulţime. În rusă. Viitori posesori de paşapoarte româneşti.
[M-am lăudat de multe ori că eu nu vorbesc rusa pe teritoriul Moldovei. Dintr-un principiu încăpăţânat. Nu şi nu. Răspund în română şi dacă interlocutorul nu înţelege, îi amintesc cu ocazia asta că nu ştie limba ţării pe teritoriul căreia se află. Competiţie timidă de legitimitate. Nu vreau să-ţi fac pe plac şi să vorbesc pre limba ta în ţara mea, dacă tu nu îmi respecţi limba şi nu depui minim efort să mă înţelegi. Aşa că...nu prea ştiam cum ar suna rusa din gura mea, m-am obişnuit prea mult cu o rusă auzită şi vorbită de alţii.]
Îmi scot aparatul foto. Un domn îmi spune ceva în rusă şi sunt gata să-l rog să se mi readreseze în română. Îmi zice că e bulgar din Sofia şi că ar trebui să pun pozele pe net să vadă lumea ce "бардак" e aici. Şi pentru că îl priveam încă cu nedumerire, îşi scoate la vedere buletinul de identitate şi paşaportul bulgăreşti. Am dat să continuu discuţia în română, dar ne înglodasem, nu se putea şi gata. Ei şi atunci am hotărât: cu un bulgar se poate! Simt un fel de jenă. Îmi vine să recurg la pantomimă, răscolesc prin minte corespondentul rusesc al românescului "uşor". Mă uit în sus ca un şcolar şi rostogolesc la nimereală cuvinte aproximative în afară şi...culmea, mi se răspunde, discuţia continuă firesc în regim dialogal. Am căpătat curaj. Mi-a povestit despre părinţii lui din Taraclia, despre tatăl lui care ştia şi română şi rusă şi turcă, despre şcoala românească de pe vremuri, despre alfabetul chirilic, despre cum a plecat, despre cum îi e greu să se întoarcă, despre prietenii lui din Moldova etc. Între timp, îl zăresc pe B. eliberat din captivitatea mulţimii, împăturindu-şi bucuros cazierul. Închei discuţia cu un "всего хорошего" şi îmi iau rămas bun. Înainte ca B. să-mi ceară socoteală, îi explic: cu un bulgar se poate. B. face ochii mari, apoi mă întreabă dacă o să se supere românii că o să le dea un cazier îndoit.
[M-am lăudat de multe ori că eu nu vorbesc rusa pe teritoriul Moldovei. Dintr-un principiu încăpăţânat. Nu şi nu. Răspund în română şi dacă interlocutorul nu înţelege, îi amintesc cu ocazia asta că nu ştie limba ţării pe teritoriul căreia se află. Competiţie timidă de legitimitate. Nu vreau să-ţi fac pe plac şi să vorbesc pre limba ta în ţara mea, dacă tu nu îmi respecţi limba şi nu depui minim efort să mă înţelegi. Aşa că...nu prea ştiam cum ar suna rusa din gura mea, m-am obişnuit prea mult cu o rusă auzită şi vorbită de alţii.]
Îmi scot aparatul foto. Un domn îmi spune ceva în rusă şi sunt gata să-l rog să se mi readreseze în română. Îmi zice că e bulgar din Sofia şi că ar trebui să pun pozele pe net să vadă lumea ce "бардак" e aici. Şi pentru că îl priveam încă cu nedumerire, îşi scoate la vedere buletinul de identitate şi paşaportul bulgăreşti. Am dat să continuu discuţia în română, dar ne înglodasem, nu se putea şi gata. Ei şi atunci am hotărât: cu un bulgar se poate! Simt un fel de jenă. Îmi vine să recurg la pantomimă, răscolesc prin minte corespondentul rusesc al românescului "uşor". Mă uit în sus ca un şcolar şi rostogolesc la nimereală cuvinte aproximative în afară şi...culmea, mi se răspunde, discuţia continuă firesc în regim dialogal. Am căpătat curaj. Mi-a povestit despre părinţii lui din Taraclia, despre tatăl lui care ştia şi română şi rusă şi turcă, despre şcoala românească de pe vremuri, despre alfabetul chirilic, despre cum a plecat, despre cum îi e greu să se întoarcă, despre prietenii lui din Moldova etc. Între timp, îl zăresc pe B. eliberat din captivitatea mulţimii, împăturindu-şi bucuros cazierul. Închei discuţia cu un "всего хорошего" şi îmi iau rămas bun. Înainte ca B. să-mi ceară socoteală, îi explic: cu un bulgar se poate. B. face ochii mari, apoi mă întreabă dacă o să se supere românii că o să le dea un cazier îndoit.
12/6/11
12/1/11
send
Câteodată mă surprind ticluind în gând răspunsuri pline de năduf la supărări de ocazie. Oricât nu aş încerca să-mi ţin mintea sub ascultare, ajung în cele din urmă la concluzia că am produs clandestin un "comunicat" cât se poate de isteţ şi rezonabil. Şi atunci, următoarea acţiune terapeutică este să apăs cu acelaşi năduf butonul send.
Şi îl apăs. Şi mesajul se duce. De obicei către o altă adresă pe care nu o deschid mai niciodată. Acolo se constituie treptat arhiva mâniilor mele scurte şi afectate pe care aleg să nu le adresez nimănui, să nu le personific, să nu le dau chip şi asemănare.
Just for the record. Dar şi pentru plăcerea de a apăsa butonul send, de a trimite ceva (naibii).
Şi îl apăs. Şi mesajul se duce. De obicei către o altă adresă pe care nu o deschid mai niciodată. Acolo se constituie treptat arhiva mâniilor mele scurte şi afectate pe care aleg să nu le adresez nimănui, să nu le personific, să nu le dau chip şi asemănare.
Just for the record. Dar şi pentru plăcerea de a apăsa butonul send, de a trimite ceva (naibii).
11/24/11
stomacul meu vrea să fie violoncel
când ascult ceva insuportabil de frumos, se întâmplă să stau cu burta lipită de şira spinării, pentru că deseori îmi închipui că cineva se joacă cu intestinele mele pe acordurile muzicii în cauză.
11/14/11
răbdarea lecturală
Parcă vreau iar să mă prindă valul acela înţepător şi atunci, înainte de a mă prăbuşi printre perne, pulverizez rapid câţiva stropi de parfum. Un fular molicel în jurul gâtului sporeşte starea de bine. Dar înainte de asta, am nevoie de un suflu nou-nouţ în gură şi de mâini înmiresmate şi înmuiate cu cremă.
Mă-nconjor cu cărţi, carevasăzică. Mai mereu mi-e greu să aleg o singură carte, aşa că mi le aduc aproape pe toate cele posibile. O iau pe prima, trec de prima pagină şi de dedicaţii, citesc câteva rânduri din prefaţă şi jubilez de încântare.
Am impresia că o să mă prindă zorii cu cartea aceea în mână, dar nu mai pot de nerăbdare să trec rapid cu ochii şi prin celelalte. Trec iute la următoarea. Acelaşi entuziasm, aceeaşi euforie livrescă. Apoi ca o combustie rapidă, interesul se rarefiază. Sună telefonul, mi se face foame-sete-frig-somn, îmi aduc brusc aminte că am ceva urgent de făcut etc. Îmi promit că revin repede, că pauza va fi insignifiant de scurtă. Dar parcă ştiu, după un vag sentiment de vină, că vor urma alte şi alte infidelităţi.
Ce e şi cu cititul ăsta, o plăcere scurtă şi mereu amânată.
Mă-nconjor cu cărţi, carevasăzică. Mai mereu mi-e greu să aleg o singură carte, aşa că mi le aduc aproape pe toate cele posibile. O iau pe prima, trec de prima pagină şi de dedicaţii, citesc câteva rânduri din prefaţă şi jubilez de încântare.
Am impresia că o să mă prindă zorii cu cartea aceea în mână, dar nu mai pot de nerăbdare să trec rapid cu ochii şi prin celelalte. Trec iute la următoarea. Acelaşi entuziasm, aceeaşi euforie livrescă. Apoi ca o combustie rapidă, interesul se rarefiază. Sună telefonul, mi se face foame-sete-frig-somn, îmi aduc brusc aminte că am ceva urgent de făcut etc. Îmi promit că revin repede, că pauza va fi insignifiant de scurtă. Dar parcă ştiu, după un vag sentiment de vină, că vor urma alte şi alte infidelităţi.
Ce e şi cu cititul ăsta, o plăcere scurtă şi mereu amânată.
10/31/11
look no further. please
you know you can flip those pics later
click click there and back and either way
I feel like laughing and I sneeze
I will just lay out my situation however that would be like
this will improve my career prospects, oh, better not
you’ll get no blood of this stone. hard to say sorry when you’re not.
I can still swing my head, see?
hold that thought wrap it around my neck to keep me warm
you may think this is outrageous
last curiosity: how are you holding up?
10/12/11
insula
e un fel de fericire să stai pe întuneric pe canapeaua din bucătărie cu un ceai fierbinte în mână, iar de la spatele tău să se audă puternic ada milea cu balanescu quartet.
10/9/11
The Leaving Feeling
- Cristina…Vintilă!
Îmi zicea înainte de plecare (în cursul etapei de sortare a bagajelor după criterii vagi), că pe Vintilă nu l-ar lăsa în ruptul capului în România. E ca o Biblie îmi zicea și era cât pe ce s-o uite acum în aeroport. Vintilă e manualul de Antropologie, scris de Profesorul nostru, cu care ne-am întâlnit în seara de dinainte împreună cu alți colegi vintiliști. Rămasul bun s-a petrecut pe o vreme ploioasă îmbunată cu mult vin sec și bucurii de ciocolată din Bucuristanul de peste Prut, cu ceva căldură sprințară provenind când de la lumânările mici de pe masă, când de la căminele de pe lângă noi, cu râsete zgomotoase și bancuri despre evrei.
Socoteala de acasă nu s-a potrivit cu cea de la aeroport: 9 kg în exces. A trebuit să renunțe la jumătate din eșarfele colorate și la un vraf de bluze și genți care se asortau cu eșarfele colorate. Nu le mai tria, le scotea la întâmplare și le îndesa cu năduf într-o altă geantă. Cam greu să știi ce ți-ar fi mai de folos în următoarele 10 luni, ce eșarfă vei avea chef să porți mai des dintre cea verde închis și cea cu flori mărunte, dintre celelalte cu flori mari, cu forme geometrice, cu buline și dintre cele cu franjuri, cu ațe sau cu broderii.
Acum 2 săptămâni, în celălalt aeroport bucureștean, altă Cristina tăcea cu ochi umezi și cu buzunarele pline de mici obiecte indispensabile care nu au încăput în valiza mare. În mâini mai ținea microfonul pentru convorbirile pe skype (prea fragil pentru a fi lăsat în bagajul mare) și o cutiuță rotundă cu bijuterii. Rucsacul de cală era prea greu. Când l-am deschis: numai cărți și un set de caiete cumpărat acum o lună în excursia ei la Chișinău (special pentru a le lua cu ea in Italia). Cristina nu se lăsa bătută, voia să aibă toate cărțile cu ea și, mai ales, caietele pe care le-a ales cu grijă mai mult de o oră de căutare printre zecile de tarabe de la Târgul Școlarului. I-am smuls aproape câteva cărți de literatură pe care le-ar fi putut găsi pe internet, la o adică, dacă tare vrea să le (re)citească.
Pe la mijlocul lunii trecute, stăteam convocați în semicerc și încercam să producem sfaturi înțelepte pentru P., angoasat de ce-l așteaptă în următoarele luni.
Peste 2 săptămâni sau peste 2 luni, o să trebăluiesc și eu cu bagaje și cu împachetatul amintirilor. De când mă bântuie acest feeling of leaving, nu pot avea liniște de una singură. Întreprind raiduri zilnice, când pe la un prieten, când pe la altul, revocând parcă tot ce m-a legat de acest oraș în ultimii 5 ani.
Deși...sinceră să fiu, Bucureștiul a devenit sec și anost ca un bagaj de demult, îndesat cu lucruri uzate, pe care nu ai nici un chef să-l despachetezi.
10/5/11
Ușurimea capului și impermanența
Acum vreo 7 ani, Ela era la ușă. I-am deschis și în secunda următoare m-am întors. Nu mă puteam uita la ea și îmi venea să plâng. Semăna cu fetița aceea din promo-uri televizate prin care niște filantropi aveau de gând să-i adune bani pentru operație de leucemie. Era senină tare, aproape feric-ită de gestul de a-și rade tot părul din cap. Zicea că e o penitență care-i procură bucurie ca nici o alta. Mie doar îmi părea rău în timp ce mă tot chinuiam în minte să le țin pe cele două Ele alături. Acum un an, o așteptam pe N. la BCU. Mi s-a tăiat iar răsuflarea când mi-a venit în întâmpinare. Și ea m-a frapat cu o atitudine de volnicie câștigată prin acest act. Apoi am dat de citatul ăsta ("Once in every woman's life she should cut off all her hair, pin it up on her wall and contemplate the nature of impermanence.") și am zis că e despre N. și Ela. A urmat apoi o reflecție sacadată în grup:
Mar: Mi-am taiat gâța prin clasa a șasea, o țineam în pungă și vreo 5 ani la rând o contemplam din când în când. Dupa ce m-am săturat să contemplu "nature of impermanence", am vândut-o pentru un preț aproape simbolic, pentru un scop mai puțin simbolic.
Lga: Eu mi-am lipit (sau cusut?) gâța din clasa a treia la păpușă. Avea părul prea scurt și nu o puteam împleti.
N: Eu îndeobște l-am lasat la frizerie, să îl contemple mătura. Îmi era de ajuns sa mă uit în oglindă și îmi vedeam the nature of impermanence.
Tor: Eram în clasa a șaptea sau a opta cand mi-am dat, ultima oara, jos părul si m-am transformat în băiețel. Am plecat plângând de la frizerie și am ținut-o în bocete vreo 2 zile. Sincer, n-aș repeta niciodată experiența asta. Prefer să mă fac verde-n cap decât să-și bage cineva foarfeca la mine-n păr.
Mar: Verde, zici...
Rista: Am zis că mă voi tunde...într-un viitor. Când decid că mă simt capabilă să imi port ușurimea capului prin lume, vă trimit poze.
9/28/11
Filmul lacrimal
Mi-am cumpărat picături pentru ochi (Tears Naturale, lacrimi de-adevăratelea, carevasăzică), am citit prospectul cu atenţie şi am dat de o poezie. Iat-o:
"Lacrimile dvs. conţin cantitatea corectă de componente naturale care formează un strat protector pe suprafaţa ochiului, numit film lacrimal. Dacă lacrimile sunt prea puţine sau dacă nu conţin toate componentele, se poate produce ruperea filmului".
9/27/11
Nu sunt franţuzoaică. Nici săgetător
- Parlez-vous français?
Un vlăjgan cu gura cascată se apleacă spre mine în autobuz.
Fac din cap că nu. Mă mai întreabă o dată. Mai zice ceva de nas, de ochi, de Bordeaux, city, village, apoi mă mai întreabă o dată, sigur nu sunt franţuzoaică? Aşa i se pare.
- No, I don't speak French, încerc eu în engleză.
- ooo, ingliş, nooo! mi? no!
Apoi mai povesteşte ceva în franceză. De cum am urcat în autobuz şi-a zis că sunt o franţuzoaică cu care o să poată conversa puţin în franceză. Domnul de la uşă râdea înfundat. Şi mie îmi vine să râd.
- Vous anglais?
- No, I am Romanian.
Stupoare.
- Aaaaa..., păi de ce nu spuneţi? N-arătaţi, să ştiţi. Eu am fost în Franţa, am..., dar asta nu contează, am cunoscut o fată, avea nasul...şi chiar nu sunteţi franţuzoaică? Eu mi-am zis, sigur e din Franţa...
- ...
- Că tot stăm aici şi facem conversaţie...Mie îmi place să vorbesc cu oamenii. Eu merg în Herestrău. Să mă plimb. Stau în Vitan. Şi dacă o luăm indirect sau direct, sunt Săgetător (pauză de câteva secunde) Şi cu asta am spus totul (iar pauză), că ştiti cum sunt săgetătorii...mai mult cu gândirea, filosofia...Dacă doriţi să-mi expun punctul de vedere, noi avem doar amintiri frumoase, numai amintiri frumoase. Cele urâte se şterg. Aşa e. Sunt doar curios, mergeţi prin cluburi, baruri, prin Bucureşti?
- Trebuie să coborâţi, am ajuns la Aviatorilor.
- Aici e Televiziunea? Am Vodafone-ul în spate? Mai am o staţie...
- ...
Urmează apoi un interval în care a încercat să-şi facă mai clară viziunea despre lume. Cum e cu gândirea. Cu memoria şi cu sufletul. Ar fi vrut să zică suferinţă, dar nu vrea să atragă atenţia.
- Aici e Herestrăul.
- Aa, sigur? Mai merg o staţie.
Cel mai probabil privirea mea n-a fost prea încurajatoare aşa că se aruncă spre ieşire strigând de afară că i-a părut bine.
- Şi mie, dar nu sunt franţuzoaică. Nici săgetător.
9/21/11
gâl-gâl
tiki îmi zice că are un dor și nu stie ce să facă cu el.
uite așa: un boț în burtă care face “gâl-gâl”.
uite așa: un boț în burtă care face “gâl-gâl”.
9/13/11
Sănătate și La mulți ani!
Alooo, săru’ mânuțele! Sunteți în vacanță? Foarte bine. Sănătate. Ați verificat dacă au intrat banii? Aaaa, da, nu sunteți la serviciu! Din ce știți dvs...e ziua unui vreo unui director pe 24? Vroiam să-i dau un telefon de „La mulți ani”. Dar nu știu când e exact ziua de naștere a lui domn’ director...Și mă scuzați...și dvs. vă zic. Știu că era....aaa, în iulie. Păi La mulți ani, doamnă! Sănătate.
9/11/11
9/1/11
bezbojnic
Îl întreb dacă nu vrea să stăm pe iarbă: Mi-e ruşine...stai să mai mănânc olecuţă.
Eu am o mie de pretenţii, am avut o padrugă şi pentru că nu ştia gramatica limbii române, am lepădat-o (...) Vreu mai repede să mă însor. Vreu că m-am plictisit. Am văzut toate celea, mie de amu nu mi-e interesant. Femei am avut, bodaproste, de tot felul, intelegi...am văzut şi ceia şi ceilaltă, am avut timp şi de distracţii şi de discoteci şi tăt ce vrei tu. Poate mai sunt unele momente pe care nu le-am făcut eu. De exemplu, nu am fost la mare să mă destrăbălez. Dar vreu cu femeia să mă duc (...)
Eu vreu copii ca atare, eu nu m-aş însura pentru altceva. Devii mai responsabil, devii mai altfel, dar asa bezbojnic cum trăiesc eu...azi fac un leu dintr-o parte, mâine un leu din altă parte, mai stau pe la mănăstire 2 săptămâni, stau pe la Bucureşti, pe urmă mă duc la Chiş'nău, mai stau, pe urmă mă duc la Bălţi, mă mai duc pe nu ştiu unde...iar mă duc la mănăstire.
6/19/11
paşaportul albastru
Când m-am pomenit pentru prima dată cu un carneţel albastru cu 32 de pagini pe care scria aurit “paşaport”, nu mi-am putut stăpâni un gâlgâitor sentiment de mândrie. Aveam 15 ani şi deţineam un paşaport nou-nouţ, care ţinea loc de mine, în care se conţinea dublura mea civic-cetăţeanească. Aveam şi buletin, fireşte, dar fascinaţia pentru actul care te însoţeşte şi te reprezintă dincolo de graniţele ţării tale era superioară. Începusem să dezvolt o uşoară formă de fetiş faţă de dublul meu identitar din hârtie. Mă uitam atent la poză, la nume, la datele personale esenţializate şi mă întrebam cât de mult mă reprezintă acest act, cât de fidel îmi reflectă personalitatea. La puţin timp am observat că în dreptul cetăţeniei mele e scris simplu RM, fără a se crea un atribut din asta. Cetăţenia mea era egal cu statul RM.
Eram cetățean al statului (meu?) cu dovada în mână la granița statului vecin, la vamă, în prima situație oficială de identificare. Momentul ca atare cerea seriozitate. Funționarul vamal mă inspecta ca pe un element suspect, detaliile/datele identitare ale căruia trebuiau controlate, verificate și aprobate. Conform formalităților, vameșul trebuia să confrunte poza din pașaport cu titularul actului. El ridică ochii încruntat, tu mimezi o față gravă, exact ca atunci când ți-au făcut poza de pașaport și fotograful te soma să nu râzi atunci când îndrepta amplificatorul de lumină spre tine.
Cu actul acesta ieşeam de sub anonimat şi de sub protectoratul familiei şi deveneam o persoană identificată oficial cu nume, vârstă, înalţime, culoarea ochilor etc. Era prima hârtie oficială, prin care statul îmi conferea identitate valabilă şi în afara graniţelor teritoriale, act care îmi permitea să fiu bună de “exportat”. O instanţă din exterior îmi oficiase existenţa ca persoană. Debuta relaţia mea ambiguă şi instabilă cu Statul.
6/15/11
6/12/11
carevasăzică/ la naiba
Mă enervează că părul îmi creşte, unghiile îmi cresc. Prea repede.
O minte oprită într-un corp care niciodată nu e la fel.
[background sonor: Max Richter - November]
6/5/11
5/28/11
Veşti din Tikilandia
Tiki & airarua stopped gambling. Finally, they did reach some sort of unsure congruence.
They did become infatuated with each other and will consort for a while.
I am still evaluating the likelihood of this flamboyant union.
5/24/11
The Dreamers
Întuneric stradal de Băneasa şi de oră târzie. Doi tineri cheflii o rup la fugă chiar în faţa mea. Aleargă o porţiune de drum, mâncând pământul, cu paşi săltaţi şi hlizituri sufocate, apoi se prăbuşesc literalmente pe trotuar. Când am ajuns în dreptul lor, unul stătea întins de-a lungul drumului cu o privire extatică la cerul fără nici o stea, iar celălalt încă mai hohotea.
5/17/11
Când mergem acasă?
Îmbulzeală la poştă. Stăm în vreo 4 cozi şi încă mai vin oameni. La ghişee e un timp mort. După paravan abia de vezi ceafa funcţionarei aplecată.
Băieţelul vorbea tare şi răspicat. Pusese stăpânire pe geanta mamei şi punea aceeaşi întrebare: Când mergem acasă? Văzuse el bine că lumea e cam tensionată pe acolo. Mama lui atrăsese aproape un tacit oprobriu public pentru că vorbise şi ea tare şi răspicat la telefon cu o oarecare doamnă avocat. Funcţionarele îşi ridicau pe rând capul din hârtii şi o apostrofau:
- Doamnă, vă rog să nu mai vorbiţi la telefon.
Alte mătuşici din coadă îşi dădeau ghes şi ele şi îi repetau acelaşi directiv:
- Doamnă nu mai vorbiţi la telefon.
Doamna se emoţiona şi mai tare pentru că probabil nu mai auzea distinct ce directive îi dădea interlocutorul ei telefonic.
- Maaaami, ai uitat să închizi asta! Am închis-o eu.
- Da, puile, bravo, eşti cuminte.
- O să vă rog data viitoare să nu mai folosiţi telefonul în incinta oficiului poştal.
- Sărut mâna, ştiu că deranjez…
- Maaaami, când mergem acasă???
- E ora lui de dormit, la ora asta dormea deja.
- De când a apărut computerul, lucrurile merg mult mai încet.
O voce pe care o ştiu din emisiuni, înregistrări audio şi de la Sighet. Mă întorc către cel care a emis această constatare la care toată lumea a chicotit, fără să-l contrazică însă. Mai îmbătrânit decât îl ţineam minte, cu geanta mare, trenci, fără baticul care l-a consacrat. Îl observasem şi mai înainte cum a intrat şi a întrebat respectuos cine e la urmă? I-am aruncat câteva ocheade toată un zâmbet lui N. D. Las' să ştie că nu e om de rând la coadă. Parcă el e. El e.
- Sunt cu taxiul, mersi din suflet, vreau doar să plătesc telefonul…cât e? Cincizeci şi cât?
Un domn masiv, jenat şi transpirat căuta înţelegere în jur.
- Domnule, şi noi aşteptăm, şi noi ne grăbim….
- Am lăsat taxiul…(pauză câteva secunde)…mătuşa mea e bolnavă şi nu poate…Cincizeci şi cinci? Cincizeci şi patru? Merci din suflet.
- Noooo, că pe mine profa mă conoaşte…Haideţi, domnule Octavian, sponeţi dvs. Şi mă simt prost că no ştiu. Dar stau şi eu aşa să-mi arăt interesul…Noo, toată ziua am mâncat Fornetti.
În staţia de autobuz am stat ca pinguinii, unii lângă alţii, strânşi sub umbreluţă. Cam ca la poştă. Eu îmi spălam para roşie în ploaie.
5/15/11
Îmi tot rog prietenii la intervale să-mi zică ce-au mai ascultat, ce descoperiri în muzică au mai făcut, cu ce s-au încântat atât de tare încât au simţit nevoia să dea mai departe, să multiplice acea stare de bine în alţii, să ne contaminăm benevol şi complice. Am dosare separate pentru fiecare cu numele fiecăruia drept titlu. Şi aşa se face că, ori de câte ori mi-e dor când de unul când de alta, copiez dosarul cu muzichii în playlist-ul din winamp şi pentru un timp recapitulez întâmplările noastre împreună şi tot ce ne leagă într-un fel sau altul.
Cu unii nu mai ţin legătura din varii (ne)motive, dar muzica pe care el-ea a consimţit s-o împartă cu mine a rămas. Şi e ca şi cum am fi schimbat câteva mesaje în care ne spunem că suntem bine şi că ne e dor.
4/15/11
Singurătăţi
Krista mi-a povestit un lucru cutremurător. Mă hâţânam în stilu-mi pe fotoliul bej în timp ce ea de la spate îmi înseria întâmplări de tot felul din ultima vreme. Auzise de la o colegă despre un nou serviciu de video chat. Nu, nu din acela cu fantasmagorii pentru adulţi. Ci unul în care plăteşti pe cineva să te întrebe cum ţi-a fost ziua, ce ai făcut la serviciu, cum te mai împaci cu colegii de birou, cum te mai simţi, dacă a fost bună mâncarea de la prânz etc. M-am oprit din hâţânat şi am tăcut amândouă ceva timp. Până s-a răcit ceaiul.
***
Ne hlizeam împiedicându-ne de oboseală prin pasajul universităţii. O doamnă bine ne taie calea. Îşi cere scuze că ne opreşte din drum, dar are o rugăminte. Îmi dau năvală în minte tot soiul de experienţe pe care le-am avut cu oameni care mă opresc din drum ca să mă roage ceva. Mai să îi zâmbim amabil şi să ne vedem de drum. Vrea la toaletă! Ok, şi? Are o căţeluşă pe care nu vrea s-o ia cu ea că e mizerie înăuntru. Dacă nu ne grăbim tare, ne roagă s-o ţinem de lesă câteva minute. Suntem fete serioase, aşa i se pare. Ezit. Parcă n-aş vrea s-ajung acasă cu gângania aia patrupedă. Dar vă întoarceţi? întreb timid. Cum să nu? Doar e copilul meu!!! Consimţim, carevasăzică. Căţeluşa a început instantaneu să dea semne de nelinişte. M-aplec înduioşată şi încerc s-o mângâi, doar că era tot mai clar că respingea orice gest străin de afecţiune. Se mişca de colo-colo cu ochi speriaţi şi schelălăia jalnic ca un copil rămas singur pe lume. Când şi-a zărit iar stăpâna, i se zburlise blana de bucurie, ţopăia smintită şi sărea în 2 labe în timp ce doamna nu mai ştia cum să ne mulţumească că am avut grijă de „copilul” ei.
4/6/11
Dar nu vreau să mă linişteşti şi să-mi invoci aceleaşi argumente uzate despre mine însămi. Nu vreau să mă asiguri încă o dată ca va fi bine, că voi face bine. Sunt speriată şi ăsta e un fapt brut. Îl iau ca atare, îl iei ca atare. Când sunt speriaţi, oamenii nu sunt raţionali, aşa că nici un raţionament nu mă ajută. Îţi povestesc despre spaimele mele şi faptul că mă asculţi este mai presus decât orice. Decât orice asigurare de bine. Deci nu mă consola, nu mă complimenta, nu mă gâdila nici într-un fel. Dă-mi impresia că mă înţelegi, că empatizezi, numai nu-mi minimaliza, nu-mi anula starea.
3/13/11
neîndurare
când vreau să mă bucur de ceva,
îmi amintesc de tine.
şi bucuria îmi scapă din mână ca un boţ de gelatină.
2/20/11
Dacă o întrebi la ce se gândeşte, va aproba din cap ultimul ei gând şi-ţi va răspunde silabisit şi invariabil:
- Mă gândesc şi eu...când la unul...când la altul.
De Crăciun stăteam una lânga alta şi ne gândeam fiecare când la unii când la alţii. Până în momentul în care bunica Olga întreabă şoptit:
- În Regat acolo...casele îs tot ca la noi?
1/23/11
Subscribe to:
Posts (Atom)