am capul vraişte, mintea nemuritoare

o roagă să scrie,
îi aminteşte asta încontinuu, o zgâlţâie,
o terorizează, o
înghesuie în ea însăşi.

eşti "fiinţă-suflet", eşti o schijă, o amintire pe care o uit în fiecare clipă
de fiecare dată când mă gândesc la tine, încep să tremur şi strâng din degete şi mă simt pierdută

în timp ce eu vorbesc cu tine, tu te faci ghem, faci giumbuşlucuri
te desfaci printre picioare ca un titirez imaterial

porţile cerului s-au închis şi pecetluit
şi dumnezeu mă va iubi şi mai vârtos

eu aşa cred

nu tună, nu fulgeră şi centrul e gol

light

am sa ma ridic asa

sa vad ce-mi zici

sa vad daca mai am timp sa-mi prind ochii de mana

perversiuni identitare

preambul

Referentul scrierii meu este un grup de studenţi basarabeni la Bucureşti. Curiozitatea primară care a inaugurat acest demers a fost identificarea unor strategii de (re)poziţionare în noul mediu şi posibile alterări ale comportamentului natural înregistrat în spaţiul de provenienţă (Basarabia) în vederea unei mai bune adaptări (integrări).

Grupul de studenţi basarabeni cazaţi în căminul B. sunt aproape o comunitate; existenţa lor se desfăşoară în conformitate cu un scenariu pliat pe necesitatea proiectării unor strategii de acomodare şi reconsiderare continuă a identităţii şi situaţiei lor în lume. Procesul de cercetare a demarat în baza câtorva consideraţii personale derivate dintr-un autonom efort de observaţie. M-a preocupat să surprind modul de raportare la grup şi consecinţele acestei raportări specifice la construcţia identităţii sociale.

În scenariul nostru figurează trei protagonişti: instanţa agresoare (Rusia), instanţa protector-integratoare (România) şi referentul (locuitorii teritoriului pruto-nistrean, în speţă, grupul de studenţi basarabeni cazaţi în căminul B.) Ne asumăm din premise fireşti că tinerii care vin la studii în România sunt adepţi ai opţiunii proromâneşti. Precizarea necesară este că opţiunea lor în spaţiul-matrice este îngrădită de manifestări potrivnice sau de activitatea agenţilor instanţei agresoare.

plecările

Cum e să pleci dintr-un loc în altul fără să ai certitudinea că te întorci repede, că ceea ce se va întâmpla de acu încolo nu te va zgândări prea tare încât să uiţi de tine şi de ceea ce însemnezi tu?

observaţie factuală inaugurală: un grup, care este exponent al unor opţiuni axiologice aflate în minoritate în spaţiul de provenienţă (ataşament faţă de limba română şi istoria românilor) şi care refulează cu obstinaţie imprimeurile identitare ale agenţilor instanţei agresoare – în situaţia accederii în spaţiul protector (România) îşi manifestă „partea obscură a identităţii”, adică partea individualizantă în raport cu locuitorii legitimi ai acestui spaţiu (români cu cetăţenie română), parte constituită din imprimeurile proiectate de grupul agresor. Particularizând, în momentul asocierii membrilor grupului de studenţi basarabeni într-un cadru privat, aceştia îşi accentuează partea rusofilă a identităţii lor: utilizează rusisme, se adresează unul altuia cu apelative de origine rusească, vizionează filme ruseşti, ascultă muzică rusească etc. Vorbim de un comportament în cadrul spaţiului protector – integrator al valorilor reprezentate de ei în spaţiul matrice (Basarabia), care aparent, nu concordă cu scopul venirii lor în acest spaţiu. Vorbim de un comportament care ar fi inadmisibil în spaţiul matrice în virtutea orientării lor axiologice declarate. Vorbim despre manifestări identitare ale unui grup care variază în dependenţă de amplasarea grupului (în spaţiul matrice sau în spaţiul protector).

despre căminul B. – o porţiune de spaţiu calitativ

Carevasăzică, căminul B. unde sunt oploşiţi cu voie şi fără voie studioşii basarabeni de la SNSPA. Căminul B. e departe, izolat printre avioane sovietice înfipte în pământ şi firme moderne în construcţie. La început, da, într-adevăr asta atrăgea atenţia: huruitul zgomotos al avioanelor decolând sau aterizând la aeroportul B. situat la două staţii distanţă. Mai apoi, deveniseră nesuferiţi liceenii de la şcoala în curtea căreia era amplasat căminul nostru. De fiecare dată când treceam prin curte, era imposibil să scapi necomentat într-un fel sau altul; vedeau ei că suntem strangers şi se războiau aşa cu noi. Mai apoi muncitorii de la lucrările în construcţie erau într-o stare de contemplaţie continuă a mişcării din stradă.

Întocmai cum se cuvine unei secte sau unei comunităţi, „sălaşul sfânt al zeilor” trebuie să fie localizat într-un spaţiu izolat şi prin asta, protejat. B. este, în speţă, o zonă periferică, aici se ajunge mai greu, legătură de metrou nu există şi nici magazine - mai deloc.

Ceea ce izbeşte duios din prima este sentimentul de solidaritate şi unitate dintre basarabeni, un fel de fratocraţie. Apartenenţa statală identică, trecutul recent comun, memoria colectivă, practici şi trăsăturile culturale similare ale acestora au determinat în mod necesar asocierea lor într-un grup solid, a cărui coeziune este mereu remarcată.

Ritualuri şi tehnici de coeziune a grupului

Primul ceremonial de iniţiere

Primul meu contact cu acest grup a avut loc chiar la debutul anului universitar, când încă studenţii abia se cazaseră şi se legau primele prietenii. Novice şi obscură în tumultul studenţesc, am avut uimirea să fiu chemată de urgenţă într-o seară în una dintre camerele de la parter ale căminului. Împreună cu o colegă, am bătut cu sfială la uşă ca mai apoi să fim zgomotos invitate înăuntru de o mulţime de voci vesele. Am constatat următorul peisaj: în mijlocul camerei, pe nişte scaune înşiruite în semicerc tronau la propriu seniorii

(studenţii din anii mai mari). Această întrunire fusese organizată – pe lângă ocazia inaugurării unui nou an universitar – cu scopul introducerii noilor membri (studenţii din anul I) în rândurile comunităţii. Seniorii ne cercetau critic pe noi şi pe alţi candidaţi neofiţi cu priviri încruntate de judecător. Primele clipe nu erau tocmai de confort şi siguranţă.

După ce s-a prezentat fiecare în parte, precizând din ce parte a Moldovei provine, au urmat discursurile solemne de urare de bun-venit şi succes. Discuţia se întemeia treptat şi un soi de ataşament duios se insinua firesc între participanţii la „şedinţă”.

Tot atunci am semnalat instanţele de autoritate şi tipurile de relaţionare din cadrul respectivului grup. În picioare – probabil din cauza staturii mici, compensată însă de impozanta burtă boticelliană în care îşi adăpostea mâinile – un tânăr părea să întreţină întreaga audienţă. Îl cheamă Brat şi este elementul de legătură al întregii comunităţi. Înşiruind într-un limbaj alert istorioare care istoveau de râs pe toţi cei prezenţi, Brat era indubitabil, autoritatea informală a grupului, şamanul colectivităţii.

Ritualul „ceaiului”

Printre altele, se tot pomenea în toiul discuţiei de „ceai”, „unde e ceaiul?”, „de ce întârzie ceaiul?”. Basarabenii sunt cunoscuţi ca mari consumatori de ceai[1], de aceea nerăbdarea cu care seniorii aşteptau sosirea ceaiului (de unde? de la bucătărie? atunci, de ce ar întârzia atât?, mă gândeam eu) mi-a părut îndreptăţită. Însă, se făceau prea multe glume pe seama asta şi prea suspecte erau ghiontirile pe care instituiţii şi le dădeau cu amuzament. Într-un târziu, sosi şi omul cu ceaiul, care s-a dovedit de fapt a fi…bere. A urmat un fel de euharistie, o împărtăşanie colectivă, iniţiatică, pentru că berea a fost strict împărţită ca să ajungă tuturor, iar vreun posibil refuz era periculos de ofensator. Refuzul ar fi însemnat, în fapt, un refuz al adeziunii la „comunitate”, o dovadă de lipsă de respect faţă de cei prezenţi.

Am pomenit la debutul studiului că ne asumăm că studenţii veniţi la studii în România sunt adepţi ai cauzei române. Din acest considerent, ei fac implicit parte din grupul minoritar al proromâniştilor, presat de atacurile grupului agresor. Ei au părăsit spaţiul matrice (Basarabia) în care valorile specifice (limba română, istoria românilor, ataşament faşă de manifestările culturale româneşti) sunt puse în pericol pentru a le afirma şi consolida în spaţiul protector (România). Lucrul care m-a şocat din start la grupul în cauză a fost accentuarea deliberată a identităţii moldoveneşti, cu tot ce presupune ea: evidenţierea voită a accentului specific basarabean, utilizarea unor rusisme în limbajul curent, acorduri de muzică rusească… era ceva condamnabil acasă, în spaţiul agresat, însă în condiţiile unei locaţii mai binevoitoare (care nu asigura însă acceptul şi integrarea instantanee), acestea erau mici indulgenţe care atenuau din sentimentul înstrăinării de grupul primar matrice (de care vorbea şi Tzvetan Todorov în „Omul dezrădăcinat”).

Era un act de perversitate din partea mea, însă trebuie să recunosc că mă simţeam atât de bine, consolată oarecum de prezenţa acestor oameni cu care împărtăşeam atât de multe.

Din această prezentare decurge ipoteza acestui studiu, care postulează că în condiţii de confort identitar, identitatea renegată, interzisă, respinsă este activată pentru a securiza individualitatea grupului. Este vorba despre un grup care a accede în spaţiul ocrotitor al opţiunilor sale identitare, însă care, în virtutea backgroundului sociocultural sensibil diferit de cel al grupului-placentă (românii din România), în cadru intim postulează această diferenţă care este, în această instanţă, un garant al credibilităţii lor identitare şi de grup.

Extraordinarul acestei situaţii de ansamblu este faptul de a veni într-un spaţiu-gazdă căruia vrei să-i smulgi bunăvoinţa de a te primi şi încăpea în el şi culmea! să decupezi din acest teritoriu o porţiune calitativă căreia să-i dai „chipul şi asemănarea ta” în care să-ţi exerciţi specificul (şi pentru prima dată să fii mândru de el), dar în care mai mult decât atât, - să existe nişte forţe care să te convertească într-un „basarabean de import”, să te facă „al locului”, să-ţi dea un nume care e valabil doar în acest spaţiu, să-ţi pună în faţă un regim normativ propriu doar acestei „oaze de românism”.

Iar cuvântul-cheie este, fireşte, „brat” şi acest cuvânt defineşte statutul tău de student basarabean printre studenţi basarabeni aflaţi într-un mediu de studenţi români (şi care intră la categoria studenţi străini).

Unii îşi exercită specificul basarabean şi în afara „ariei legitime”, adică, în spaţiul public, bunăoară în metrou. O scenă cotidiană: B. în plină aglomeraţie şi audienţă citeşte cu glas tare liniile de legătură, stâlcind parcă voit cifrele, tot el vorbeşte cu gas tare la telefon stârnind amuzamentul secret al celorlalţi pasageri.

Totul pare să fie ostentativ, o modalitate de a trage atenţia, însă eu întrevăd prin aceste manifestări intenţia de a colporta identitatea basarabeană cu atributele ei.

Naraţiuni edificatoare

„eu am fost la toate protestele…eu…am dormit în stradă, înţelegi? Ca să…ca să…arăt că eu sunt român…”

În această secţiune voi prezenta citate relevante din interviurile efectuate, în ideea că ele vorbesc de la sine. Am ales metoda interviului, convinsă fiind că anume ea permite colectarea masivă, nestingherită de ghidajul întrebărilor prestabilite (în cazul în care aş aplicat chestionarul) a trăirilor şi impresiilor membrilor grupului studiat. Trebuie să menţionez că de cele mai multe ori era suficient să lansez subiectul de discuţie ca naraţiunile să se declanşeze cursiv, subiectul începând să gestioneze pe cont propriu traiectoria naraţiunii. Erau toţi vizibil emoţionaţi de natura discuţiei. Era un subiect la care toţi aveau ce povesti, interviurile consumându-se furtunos, neîntrerupt ca o combustie rapidă.

Invariabil, toţi mi-au răspuns că nu ar vorbi ruseşte acasă, foarte mulţi dintre ei având o aversiune manifestă faţă de limba rusă şi vorbitorii ei. („n-am putut să învăţ rusa în şcoală, era un chin”, „ mama lor de idioţi, îmi vine să-i…”, „eu acasă niciodată n-am vorbit ruseşte…cică o învăţ dintr-a doua, dar nu ştiu o boabă…(râde) eu aici mă prostesc”)

O tânără mi-a povestit cu emoţie despre drama ei în timpul liceului, când presupusul ei accent basarabean şi identitatea aferentă era piedică psihologică în comunicarea cu ceilalţi: „probabil am depăşit momentul când eram terorizată de fiecare cuvânt pe care îl rosteam. Frica asta continuă de a nu mă da de gol, de a nu fi privită cu suspiciune, de a nu fi arătată cu degetul ca pe un intrus, îmi paraliza fiecare tentativă de a comunica cu cei din jurul meu. Mi-a trebuit ceva vreme ca să mă acomodez, ca să mă educ şi să îmi „calmez spiritele” pentru a părea un om normal, la locul lui.” (studentă, 21 de ani)

Alt tânăr se arată intransigent la „sporovăiala” inutile pe teme de domeniul evidenţei: „ei…ce-i cu vrăjeala asta? Noi suntem români şi punctum! Am venit aici pentru că mă simt român şi gata!” (student, 22 de ani)

Unul dintre respondenţi a simţit nevoia să-şi justifice devianţa lingvistică, argumentând şi confirmând ipoteza noastră că acest comportament se datorează nevoii de individualizare şi conservare a specificului identitar: „eu …mai vorbesc din când în când rusa ca să nu mă înţeleagă ăştia…dar şi pentru că aşa mă simt special şi parcă mai acasă…înţelegi?”

Unii respondenţi au invocat natura colectivă a acestui comportament: „când suntem d-ai noştri împreună…nu putem să stăm serioşi şi să o dăm înainte cu maimuţăreala…adică să vorbim româneşte ca la şcoală…e un fel de a ne deosebi şi de a ne simţi împreună…nu e, nici într-un caz…ştii tu, că noi suntem mai…aşa…cu ruşii…dar parcă de puţine ori ne numesc ruşi?”

Iată, de asemenea, şi un tip de manifestare comportamentală în spaţiul matrice: „ tu să vezi cum mă sfădesc cu toţi ruşii de pe stradă…îi întreb: bă, tu nu poţi să înveţi câteva cuvinte în română ca să discutăm şi noi ca toată lumea în „convieţuire multietnică armonioasă?”

[1]O colegă româncă mi-a mărturisit această observaţie. “Voi beţi mult ceai. Tot timpul beţi ceai.” La întrebarea mea “păi voi nu?”, ea îmi răspunde: “ba da…dar rar, când sunt răcită, de exemplu…”

găuri în istorie

Pentru că în acest moment şi nu numai simt că trebuie să fac ceva, mărunt cum o fi, fiecare gest de-al meu de acu-ncolo trebuie să subscrie intenţiei de a face neapărat ceva, de a nu sta degeaba, de a incomoda normalitatea prin activismul meu declarat, pentru că nu se mai poate altfel. Am vegetat destul, am făcut pe naivii până acum, suntem la limită, suntem peste limită, dincolo de care nu mai există nimic.

Stau aici ca un ghimpe, ca un element discordant, ţipător, strident, contemplez ceea ce mi se oferă, iau aminte, sunt un reprezentant a ceva, port numele grupului meu, în definitiv. La şcoală când se discută despre amintirea defunctei URSS, comunism, ateism, marxism, sărăcie, prostie şi toate ingredientele, sunt vizată în mod direct, profesorii se uită la mine în mod semnificativ, colegii consolator. La orele de istorie sunt un martor-colportor al unei bizarerii istorice, al unei nepotriviri catastrofale, prin simpla prezenţă a mea verific probabilitatea deteriorării idealurilor civice spre care ei tind cu chin şi sacrificii, eu reprezint nuanţa de contrast dintr-un tablou perfect.

Ne situăm într-un punct limită al istoriei, când, dacă nu acţionăm, nu ne comportăm aşa cum ne cer evenimentele şi vremurile, o să fim sancţionaţi de către posteritate. Nu e destul cât am fost priviţi ca nişte ţărani mioritici, cu gândurile aiurea, cu un vag sentiment al etniei, incapabili să se trezească din visare, să reacţioneze la provocare, să fie demni, să-şi revendice cu demnitate ce e al lor, ce li se cuvine, ce le-a împărţit şi lor istoria. Ori ne transformăm în brute, oportunişti de speţă, la cheremul altora, sau ne complăcem în continuare în postura de idioţi inalienabili ai unui spaţiu nenorocit din pura, nefireasca povară a bunătăţii noastre. Dar nu ne deşteptăm odată? Să fi obosit atât de tare, să se fi rătăcit pe drum spiritul războinic al dacilor?

Nu e suficient ca fiecare dintre noi să protesteze molcom nostalgic cu blândeţe şi amabilitate. Nu e suficient, e dezolant. Istoria trebuie revoluţionată din temelii, cu ceva incontestabil, măreţ, de proporţii.

Tot nu pricep de ce trebuie să vorbim o limbă ipostaziată în dependenţă de context. Bunăoară, la şcoală, profesorii şi elevii exersează o limbă română corectă, recomandată, literară cât se poate, în familie o altă variantă de grai românesc cu prescurtări şi distorsiuni, iar în stradă, în medii consacrate, se practică un alt soi de limbă. Ne împărţim în cine ar trebui să fim şi în ceea ce suntem de fapt. În consecinţă, două posibilităţi lingvistice. Vorbim corect, pronunţăm cuvântul până la capăt, avem grijă la topică numai când ne aude cineva căruia vrem să-i prezentăm o altă faţă a lucrurilor, un mod preferabil de a fi. Îndată ce acel cineva este cooptat în mediul nostru familiar, asemenea convenţionalisme devin inutile. Dacă eu am pretenţia ca în timp ce merg pe stradă să aud vorbindu-se româna pe care am învăţat-o la şcoală, pe care am citit-o în cărţi, pe care am imitat-o în familie şi pretutindeni, înseamnă că sunt în ţara mea şi că revendicarea mea e pe deplin justificată sau poate că… cer prea mult? Şi dacă atunci când sunt abordată în stradă şi răspund că nu înţeleg şi respectivul, respectiva se uită la mine cu o privire tâmpă repetând întrebarea şi aşteptând necondiţionat răspunsul, mă enervez şi mă fac a înjura. Şi dacă într-un spaţiu public, un funcţionar, un chelner, o coafeză îmi cer repetate explicaţii într-o limbă pe care, cu toată sinceritatea, nu o înţeleg (rusă), ce ar trebui să fac, să părăsesc frustrată localul, acceptând senin nefirescul acesta deranjant?

Cum putem să ne menţinem în această stare de inconştienţă, de ce ne încăpăţânăm să credem în existenţa unei limbi care nu există? O damă parfumată şi înveşmântată în fel şi chip se plângea mamei mele că tare anapoda şi complicată mai este programa şcolară. Cu toată şcoala ei i se părea complicat să ajute la teme un copil care învăţa în clasa întâi. Şi continua: „eu puţină moldovenească ştiu, dar cu limba asta a lor nu mă descurc…” Extraordinar, săracii copii care trebuie să vorbească în familie într-o limbă (într-un fel) şi la şcoală să se exprime în alta (în alt mod). Bilingvi, dintr-o dată.

De ce ne refugiem de fiecare dată în istorie, atribuind ei toate erorile umane? Într-adevăr, multe s-au întâmplat nu din voia noastră şi fără a ni se cere părerea, dar trebuie să ne descurcăm şi cu moştenirea istorică pe care o avem. Începând cu riposta necesară dată unei dame obraznice care se înghesuie pe lângă tine în transportul public, fără a îşi cere scuze, unui funcţionar care-şi discută la telefon problemele personale, în timp ce clientul aşteaptă, unei chelneriţe care-ţi aduce plăcinta rece şi tare, de acum nu ştiu câte zile, femeii de la casa de bilete care nu îţi dă restul de la bilet sau alteia de la alimentară care îţi transformă restul într-o bomboană sau gumă de mestecat, şoferului de autocar care îţi cere bani pentru bagaj, deşi acesta intră în costul biletului, aceluiaşi şofer, care la finele cursei îţi cere biletul înapoi, vânzătoarei de la patiserie care ţipă la tine că ai confundat colacul cu un covrig.

Nu are nici un rost să idealizăm istoria, nu putem şti ce s-a întâmplat cu adevărat, e important să ne-o construim pe a noastră, să mânuim vremurile în favoarea noastră, să ne asumăm aşa cum suntem. Nu ne putem spune de fiecare dată că nu ne interesează, e amăgitor, ba da, ne interesează şi încă cum, numai că nu avem destul tupeu, iniţiativă, entuziasm durabil şi constructiv, verticalitate. Gândurile acestea sunt un îndemn pentru toţi tinerii cărora le pasă de limba care s-a vorbit de veacuri pe pământul în care s-au născut şi care acum este înghesuită şi marginalizată, care cred în istoria statornicită a ţării lor ca bucată din alta, - să ne solidarizăm întru adevăr istoric şi demnitate naţională. Să ne vorbim limba nestingherit pe stradă, corect şi literar, căci altfel nu mai este limba română, şi să avem pretenţia ca şi nouă să ni se vorbească la fel, să ne păstrăm bunul simţ şi integritatea morală în stradă şi pretutindeni, să ne protejăm istoria de intervenţii netrebuincioase, să reacţionăm atunci când nu ne convine ceva. Să admitem că celor mai în vârstă, obişnuiţi cu acest mers al lucrurilor, le este mai greu şi cu tot voluntarismul, nu ar putea să abandoneze complet vestigiile trecutului. Însă noi, o putem lua de la capăt, fără nici un fel de reziduu de-al Vechiului Regim pe conştiinţă. Sunt sigură că dacă aceste lucruri sunt păzite şi menţinute, celelalte se vor soluţiona mai uşor. Aveţi votul meu de încredere.

cu obrazul crăpat lângă tine

Tiki, de atâtea ori îţi spun aceleaşi lucruri n-auzi nimic, decât gâfâitul meu

Tiki, te dor urechile

ţi-am împuns urechile ca să porţi nişte cercei coloraţi

de acum încolo

numai noi două vom sta cu urechile ciuruite în camera asta

fără să ne vadă cineva (suferinţa)

Fără să ne admire nimeni

Da, e posibil

Tu eşti cea mai tristă fată din univers

cu picioarele înfundate într-un nor

bălaie bălaie bălaie

Cu obrazul crăpat lângă tine stă umbra ta

buzele ca un şanţ strâng din pulpane

O nenorocită burduşită

şi nişte găuri în urechi care te dor

Prin care vei scoate încet capul afară

Stau aici ca un bolovan am 19 ani am avut

Tiki, eu încerc să şterg cu mâna vocile

zgomotul, teroarea

Când se apleacă peste mine oamenii care mă ştiu

în leagănul meu pătrat cresc licheni, iar ochii tăi de plastic lucesc duşmănos

în timp ce eu sunt cu tine şi împart tunetele

Discurs grăbit

- Da'…ia am tănţuit, mi-o sărit papucii…da' erau vreo patru fete…da' ia haroşii! O invit pe o blondinkă, numai la televizor vezi din astea…Prietenu nu-i stâlp..oricând îl dai la o parte. Fetilor! Voi n-aţi avut jocul ista la grădiniţă? Nici „gâşte gâşte gagaga”?Am fost la discotecă…şi am dansat balet, să moară Gigi, toţi se uitau şi nu puteau să facă ca mine…catastrofă, daca Brat îi burdunos şi…dansam eu cu o femeie…o aruncam sub craci şi uitam s-o prind…se uita bărbatu-său cu un ochi la mine…Închide uşa! Te-ai născut în lift sau ce? Hai, A., vino şi mă mângâie pe cap, hai vino lângă mine, vino dar să te cuprind oleacă, să te strâng la burta mea fierbinte.
- Da' bag-o în frigider oleacă!
- Da' tu cum crezi, încap eu în frigiderul vostru? Uăi…am mâncat ieri de-a ciocolate! Tu când te-ai dus undeva, mi-ai adus vreodată cadou? Tu ai mess, A.? Apoi să-ţi dau adresa mea să mai băzărim, să ne mai spunem unul despre sufletul altuia, „pa duşa”…ai o voce aşa plăcută! Am avut eu o padrugă…era frumoasă…era dintr-un sat cu G…frumoasă fată…da' tu eşti o fată liniştită, stai acasa, la discotecă te duci? Bei? Uite aşa femeie caut! La tine e aşa părul creţ sau l-ai făcut? Tu nu te gândi că eu tot timpul aşa vorbesc, prosta eu amu am deschis vocabularul la pagina care nu trebuie…a bătut vântul şi a deschis cartea şi eu n-am ce face...Nuş, să sun acasă să-mi cer voie să mă duc că aşa vreau să mă duc! Eu tot îs pareadnicinâi! La comunişti naturi o fost tradiţionalism. Stau cu popa în altar toată noaptea, îl ajut, când mă vad babele!...eu le aud ce vorbesc, dar le dau pace…Nu-i aşa că eu îs primul om gras care vorbeşte aşa, nu? Dar oricum îs primul om care râde aşa, recunoaşte! Ci eşti di haroşaia! Naturi eşti haroşaia…prosta eu nu mă uit la tine că n-am bani! Hai da' te rog! Vino să te ţin oleacă, hai vino! Iaca aşa stai…eu peste cinci minute plec! Nu te doare stomacul? Mama mea când se enervează, o doare stomacul…Da' ştii? Eu când mă duc cu o podrugă undeva nu beau deloc, eu am respect, trebuie să am grijă de ea! Nici când eşti singur, nu trebuie să bei, dar aşa-i politica…Da' noi…vapşe nu învăţăm, la noi profesorii nu vin, şi avem note bune, numai că semestrul ista m-am lăsat pe tânjală…naturi am doi de cinci, doi de şase şi două restanţe...

Mă duc eu…am zis că stau cinci minute şi am stat mai mult…nu vrei ceai verde? Că am…pe mine iaca de-amu mă învăluie somnul…Noapte buna, fetelor!

deni pobedi

-Bună ziua, mă scuzaţi că vă deranjez…organizăm o petrecere cu ocazia Zilei Europei…bine e şi ziua şcolii...

- Da' la noi…e deni pabedi…când i-am zaridit pe fascişti! Moşu' se oferi să împărtăşească din uzanţele noastre culturale.

Băiatul care venise să ne aducă invitaţiile pentru petrecere stătea stânjenit în dreptul uşii, redus, neştiind cum să reacţioneze sau cum să dispară din peisaj. Încercă să ne dumirească:

- Ziua Europei! Pe 9 mai…nu ştiaţi?

- Ştim noi…da' la noi e altceva! Nu zic, ai noştri sărbătoresc şi ziua Europei, da' iaca comuniştii!...

tiki

tiki era acolo: faţa străvezie şi picioarele mult mai lungi decât în realitate. Mai mult decât atât, arăta bine şi o admiram. Îmi spune apoi jenată că vrea să o numesc Pepi pentru că e şi ea roşcată şi are ochii albaştri.

tiki, eu sunt de acord. Cu orice zici tu.

tiki, tu să nu mă amăgeşti că încep să ameţesc.

tiki învăţase un truc nu ştiu de pe unde: putea să se facă nevăzută. Minunat, zic eu când începusem să mă enervez deja că nu o mai găseam. Ce vrei să faci acum? Mă învârteam ca o curcă în acelaşi loc fără să văd o singură mişcare suspectă, un mic deranj al lucrurilor. Se făcea de acu spre seară şi eu mergeam cu ochii în pământ peste pod când dădură peste mine doi colegi de mână. M-au ascultat blând până când mi-am terminat discursul despre Pepi, eroina copilăriei mele, care era roşcată, avea pistrui şi ciudat că atunci nu reuşeam să-mi amintesc că avea şi un ciorap mai lung decât celălalt, apoi şi despre tiki care se convertise în ultimă instanţă în Pepi şi cum nu am mai găsit-o. La fel cum nu mi-am mai găsit nici ochelarii mei negri, care, acum scriind, îmi dau seama, mă făceau poate la fel de nevăzută ca şi pe tiki trucul ei nenorocit furat din vreun basm.

two of us

îmi întind mâinile nu mă mai ţin de nimic
pământul nu mă mai are
nu mai am loc în oala asta rotundă
ştiu, am să mă fac repede un vârcolac
care va înghiţi subit
toată respiraţia exaltată a acestei nopţi

ce simţi
tu ai văzut
ai fost acolo
ce simţi

iar lumea mea este ochiul meu

„Iar lumea mea este ochiul meu”

De atunci,

mă simt gândită

pe dinăuntru.

Fără răgaz, fără să ştiu – el ştie,

el, care a văzut totul dinainte.

Voia sa e să bat smerită din palme.

Nu mai am nimic în mine-

numai ochi şi ochi.

Vă văd prin mine, grămezi de suflete!Sunt Argus, iar somnul meu e ochiul....

Cineva îţi pândeşte Lumina prin Ciobul de Sticlă.

cu mâinile la ochi

când somnul e rupt,
îl cârpesc şi el
se întinde smerit împreună
vom mai dura cât să ne încapem
am o ciocolată, vrei s-o împărţim?
se zgâlţâie de colo-colo are un preambul,
mâinile i se lărgesc îndeosebi
buzunarul m-aş rătăci,
dar nu mai este loc m-au copleşit
lucrurile care mă au
ca să nu mai fiu, pentru a nu a mai fi nimic
calc şi rămân stingher cu mâinile la ochi

poti

Aş putea să fiu
Un ou învelit cu piele înfipt perfect
în păăăărul mult
ras
grămădit în faţă…

Aş putea lua cu mâna toată această claie caldă care
îmi stă pe creier
şi mă leagănă
Dă cu buzduganul! Bate toba bine!
Şi ochii se clatină în scorbură
Aş putea să stau aici până când
toate baloanele se vor fi spart
şi din ele se va împrăştia hlizit
tot ce ştiu despre tine.

ştiu ce trebuie să fac
sunt un copil cuminte
scriu despre aceleaşi lucruri
gâfâie şi-a pus o chestie pe cap care îi ţine părul strâns respiraţia
e greu să respiri o zi întreagă încontinuu
sunt o burtă gonflabilă eu am numai două mâini sunt aşa
ştiu
m-am băgat pe fereastră, am tropăit
sunt mare, necioplită

pentru că ceva e în neregulă
şi eu stau butoi şi nu pricep
de ce

pelerină udă

călugăre din turn,
îţi scriu să văd ce mai e prin mintea mea
a trecut mult timp
papucii s-au umplut cu apă
scrisul s-a şters
picioarele capătă extensii sub pătură
vocea asta nu e mea

şi

fata asta merge singură pe drum
simte
are un avion ruginit înauntru
oa oa oa uuuuuuuu
râde portocalie

click mi-am amintit de tine

sunt semne pe care nu le văd
abia trăiesc, ştii ce înseamnă asta
ascunde-mă în pelerina ta.

incognita amicitia

Gândeşte-te, dacă vrei că nu ştii să numeri câţi prieteni ai dacă te întinzi şi te strecori prin casele oamenilor să le citeşti cărţile să le stai sub plapumă ca un şarpe hâd şi rece să le atingi pielea ca un trăsnet frigorific să le desfaci amabil cutia de bere suc lapte că vrei să fii acolo când sfârşesc de mestecat drama suferinţa bucuria comedia on line când îşi termină de împachetat lucrurile Eşti numeros în fiecare celulă cuminte care te ţine întreg şi te îmbracă pe tine precum un ciorap un călcâi îngheţat. Să fii bucuros, îţi repet, nu eşti singur. La semnalul tău, la bunăvoinţa ta s-au culcat într-un pat universal şi aşteaptă când tu vei deschide ochii.

things that happen

Îl ascult şi sunt smerită

sunt prea personală

pot să scriu propoziţii lungi care să o închidă pe Tiki a mea şi ea să rămână aşa

să surâdă o portocală albastră două codiţe şi un năsuc ros întors pe dos.

Are o geană desprinsă soră nemişcată pe unghie

nu va zbura nici tu te vei legăna

Unde te-ai pierdut, ce te faci cu această logică eşuată

nu mai ţin minte cum arătai

ultima dată.

Sunt slab şi mă tângui cip cirip umbreluţe pe pământ ce-am rămas din ce mai sunt un căluţ cu coama în vânt. Tare-aş vrea să ştiu ceva unde e împărăţia ta. Cât îmi dai şi cât îţi cer, inima nu mi-e de fier. Du-te, du-te de mă du, hăt departe du-mă tu, vorbele-ţi ce le aud nu le ştiu şi nu le ascult. Nu mă satur să tot sap, firul lung n-are harap, n-am nici eu pe-al meu cu mine poate nu mi se cuvine.

Ea nu mai vine

o aştept să vină să-mi umple timpul să-mi povestească în felul ei enervându-se înjurând lucrurile care au afectat-o în timpul cel mai recent, oameni care i-au vorbit sau întâmplări minunate banale oribile la care ea a contribuit legându-şi părul în coadă şi suflecându-şi mânecile şi stau întinsă lipită de mine repetând minut cu minut momentul când ea va deschide furioasă uşa lumea.

Ea e plecată, prinsă în vreo întâmplare, plânge de ciudă în bancă sau e pândită de indivizi colerici.

Am băut tot laptele gâlgâie alb pe dinăuntru, înot vâscos în forme lichide, vrei să te înghiţi cu tot cu timp care nu trece.

Întâmplările mă iau sperioasă.

Te-am luat. Simt greu înăuntru, un urs tolănit fără suflare se reazemă de plămâni, mi-s palmele fierbinţi, ţin un soare în mâini, un ou fierbinte...

pantofi noi

Eu fac paşi încolo înapoi
mă rod pantofii ca nişte gâze nesuferite sunt noi
sunt nouă sunt perfectă
deşi
pantofii mă mutilează mă neîntregesc barbar
îmi port picioarele cudegetele oprite înăuntru


Sora vitregă a Cenuşăresei plânge de ciudă că are piciorul prea mare şi lat şi nu va fi măcar o dată Cenuşăreasa pe care prinţul a purtat-o pe cal până la palat

Împăratul fără urmaşi

Stătea covrigit

pe un scaun cuprinzând cu mintea sa

gânditoare

lucrurile mici care roiau în jurul scaunului pe care trona îngândurat peste măsură suveranul rămas singur.

Regatul său nu depăşea scaunul pe care domnea aparenţa sa fizică

în schimb

mintea sa atotcuprinzătoare depăşea mapamondul bineînţeles metafizicul

bineînţeles spaţiul pe care-l locuiam eu.