Krista mi-a povestit un lucru cutremurător. Mă hâţânam în stilu-mi pe fotoliul bej în timp ce ea de la spate îmi înseria întâmplări de tot felul din ultima vreme. Auzise de la o colegă despre un nou serviciu de video chat. Nu, nu din acela cu fantasmagorii pentru adulţi. Ci unul în care plăteşti pe cineva să te întrebe cum ţi-a fost ziua, ce ai făcut la serviciu, cum te mai împaci cu colegii de birou, cum te mai simţi, dacă a fost bună mâncarea de la prânz etc. M-am oprit din hâţânat şi am tăcut amândouă ceva timp. Până s-a răcit ceaiul.
***
Ne hlizeam împiedicându-ne de oboseală prin pasajul universităţii. O doamnă bine ne taie calea. Îşi cere scuze că ne opreşte din drum, dar are o rugăminte. Îmi dau năvală în minte tot soiul de experienţe pe care le-am avut cu oameni care mă opresc din drum ca să mă roage ceva. Mai să îi zâmbim amabil şi să ne vedem de drum. Vrea la toaletă! Ok, şi? Are o căţeluşă pe care nu vrea s-o ia cu ea că e mizerie înăuntru. Dacă nu ne grăbim tare, ne roagă s-o ţinem de lesă câteva minute. Suntem fete serioase, aşa i se pare. Ezit. Parcă n-aş vrea s-ajung acasă cu gângania aia patrupedă. Dar vă întoarceţi? întreb timid. Cum să nu? Doar e copilul meu!!! Consimţim, carevasăzică. Căţeluşa a început instantaneu să dea semne de nelinişte. M-aplec înduioşată şi încerc s-o mângâi, doar că era tot mai clar că respingea orice gest străin de afecţiune. Se mişca de colo-colo cu ochi speriaţi şi schelălăia jalnic ca un copil rămas singur pe lume. Când şi-a zărit iar stăpâna, i se zburlise blana de bucurie, ţopăia smintită şi sărea în 2 labe în timp ce doamna nu mai ştia cum să ne mulţumească că am avut grijă de „copilul” ei.