Strofe pentru zăpadă

solemnitate albă, rece, fatală, mută şi divină

tu vii cu graţii de Madonă sau de Fecioară bizantină

şi pleci cu gesturi de bacantă, stigmatizată de păcate.

/Ion Minulescu/

politikia şi fericirea

În dimineaţa zilei de 7 decembrie anul curent (adică ieri) la ora 8 primesc un sms de la cei de acasă cu următorul conţinut “Băsescu e preşedinte! Basarabia va fi fericită”. Încă o dată, mesajul conţinea propoziţia premonitorie “B. va fi fericită”. Carevasăzică, noi toţi cei din limitele spaţiului prutonistrean (chiar şi eu din afara lui) vom avea de acum încolo linişte sufletească şi vom inspira în piept fericirea picurată cu dărnicie de noul preşedinte.
Credeam că suntem imuni la politică, că tot bâlciul ăsta absurd e doar bâlci şi nu are treabă cu fericirea noastră. Ce dramă pentru românii din B. dacă procentele lui Geonă le depăşeau pe cele ale lui Băsescu. Peste 94 la sută dintre votanţii de peste Prut şi-au pus nădejdea în cel din urmă. Dacă ieşea Geoană, idealul cetăţeniei s-ar fi transmis probabil pe cale ereditară: iubite nepoate, măcar tu din neamul nostru să ajungi roman pe hârtie, eu am să te veghez de sus…
Deşi am pufnit ironic când am citit mesajul de acasă, mi-am adus aminte de un revelion recent. În acel an am vrut să ascultăm mesajul de felicitare al preşedintelui. Fireşte că nu pe Voronin nu l-am avut în vedere. Pe domnul cărunt şi cu vorba strâmbă l-am renegat încă de la începuturi (poate tocmai de asta atât de mulţi basarabeni îl simpatizează pe B., fiindcă noi nu am avut un preşedinte al nostru). Deci în acea seară de pomină stăteam în picioare şi ne uitam sărbătoreşti la ecranul TV, ne bucuram pentru români că intraseră în UE deşi bucuria noastră avea un gust amărui: uite că am rămas singuri în faţa ursului de la est…Îi ascultam urările de an bun şi roditor şi altele, plus mulţumiri şi sentimente de mândrie pentru toţi românii, încă nu bătuse miezul nopţii, anul vechi nu se sfârşise, noi urmăream ca la un meci de fotbal, ca la un concurs de patinaj sau de gimnastică să vedem dacă preşedintele ăsta al tuturor românilor se va gândi şi la noi…
Ştiu că e o prostie să-ţi dedici momentul dintre ani unui pariu naiv şi să ai o miză ca asta. Totuşi după ce a felicitat toată suflarea românească de pretutindeni, Băsescu ni s-a adresat şi nouă, ne-a vorbit nouă, de parcă ar fi ştiut că în spatele unui ecran o famile stă în picioare cu paharele în mână aşteptând mesajul lui de felicitare. Pariul a fost câştigat, noi am răsuflat uşuraţi cu atâta recunoştinţă, că dacă l-aş fi avut în faţă l-aş fi îmbrăţişat sau i-aş fi pupat mâna ca unui popă.
Şi acum nu pot decât să constat cât de mult s-a băgat politica în familiile noastre, mai ales pentru noi basarabenii…zicea cineva că în Basarabia e imposibil să fii apolitic.
Doamne, te chemasem ieri să vii să ne faci dreptate, că nu ne descurcăm aici singuri de capul nostru, dar nu, nu mai e nevoie, Băsescu ne va face fericiţi. Aşa cred ai mei.

preşedinţi pe jumătate

Şi când te gândeşti că jumătate dintre românii votanţi îşi vor pierde subit cheful de viaţă când vor afla rezultatele finale ale alegerilor, profund scârbiţi de noul preşedinte şi de prostia celeilalte jumătăţi. Cele două tabere nu-şi vor avea locul împreună în aceeaşi societate, nu se vor putea tolera, iar cel puţin un an de la catastrofă simpatizanţii celui insuficient ales îl vor înghimpa cu critici pe cel "majoritar" ales şi vor ofta cu supărare la fiecare ştire lugubră de la protv.

Eh, Doamne, nu mai bine să cobori dumneata pe o scăriţă de aer din înalturi şi să te aşezi stăpân pe tronul dumitale sacru chiar acilea în centrul pământului…de ce atâtea dispute, când există unul Dumnezeu, tatăl atotţiitorul, făcătorul cerului şi al pământului, văzutelor şi nevăzutelor…oare nu-i aşa?

Ce mi-e şefia laică, ce mi-e împărăţia cerurilor.

the end of the journey

Aştepţi să se facă ora târzie, să nu mai fii bun de nimic, să fii fără vlagă, mistuit de somn şi oboseală. Asculţi placid ţipetele din căşti şi ele mai că se transformă într-un legănat duios care te reconfortează. Te gândeşti cu oareşice mulţumire la momentul când o să te vâri sub plapumă, o să te pui pe burtă cu obrazul înfundat în pernă, cu picioarele şi cu mintea bine întinse.
Ah, da, cea mai mare bucurie la sfârşitul unei zile este să stingi lumina.

regatul sunt Eu

Ultimul apologet s-a retras cu politeţuri.

Măria Ta, mută-ţi tronul.

esenţialism

Dar a venit orbul la mine şi mi-a spus:

lasă-ţi, frate, unghia în pace,

dacă ai un ochi în vârful ei,

de ce să-l spargi???

/nichita stănescu a avut viziunea asta/

tiki-landia

Orice ar fi, tiki ar avea de obiectat un singur lucru: e pur şi simplu greu să respiri o zi întreagă încontinuu ca o burtă gonflabilă.

tiki s-ar dezice cât mai degrabă de suflul acela intern inspirat în rate care îi gâdilă stomacul şi ar deveni o păpuşă simplă, neprefăcută.

În rest, tiki e o păpuşă tare cuminte, deşi în cuminţenia ei s-au aciuat multe doruri. Înăuntrul ei zbânţuie iepuri speriaţi şi vulpi polare. Cu mâinile întinse această distinsă miss îşi ogoieşte neastâmpărul, aşteptând ca mişcarea toată din corpul ei căptuşit cu cârpe să se rarefieze. Tihnită şi maiestuoasă, tiki zace răstignită în saltea şi face mototol cele mai grandioase proiecte, destramă idei minunate, sparge în ţăndări feţe de cristal care îi vor fi fost dragi odată. Când închide ochii, şterge totul din minte şi abia atunci tiki se simte mulţumită. Dintr-o aruncătură îşi poate proiecta picioarele pe perete. În poziţia asta, sângele se repede spre creier şi totul devine fierbinte, aproape de inimă, încât tiki crede că ar putea să-şi îmbrăţişeze propria lichiditate în care să se legene încet până ar adormi frumos ca o păpuşă neştiutoare ce este.

Tat twam asi

Te uiţi la tine, adică la cea din oglindă. Urât. Şi încerci să faci legătura dintre mimica aia prostească pe faţă, o încruntare vrută feroce şi încordarea pe care o resimţi în abdomen, suflul ăla vâscos care te stăpâneşte. Ce legătură e între împotrivirea ta fizică şi faţa aceea de domnişorică necăjită fără pricină. Şi totuşi felul ei de a se holba porneşte din mine, nu pot să mă holbez la ea decât dacă se holbează şi ea la mine, sau invers. Eu dau comenzi – carevasăzică - din mine persoanei din faţa mea cu care mă identific. Ce chestie. Cu toate astea, nu pot să respir cât şi pentru ea, simţirea asta nu poate s-o atingă, iar suflul pe care l-aş expira pe gură nu poate decât s-o aburească, să ne înceţoşeze comunicarea şi identitatea dintre intenţie şi gest, dintre intern şi extern. Dar dacă ea e partea mea exterioară, corporalitatea mea ce e?

Mă întrebam cu ce se ocupă Simona Popescu de când a terminat de scris „Exuvii”. În locul ei m-aş înveli fericită cu o plapumă şi aş dormi mult sau m-aş juca Nature Park pe telefon o habă nemăsurată. În locul ei m-aş da de-a berbeleacul afară din astă lume. Cu sentimentul că am trăit destul. Şi am dat şi altora din preaplinul meu. I wonder if there is life after having written a great book. What kind of life?

elegie pentru o stare de bine

Rarele porniri de luciditate, de pricepere a stării tale. Am păţit în acea seară să mă gândesc brusc la mine. Chiar e frumos, daaa, ce plăpânde sunt luminiţele oraşului când e ceaţă, ce stare de bine, ce împlinită mă simt, chiar e frumos, e minunat chiar, ar trebui să fiu conştientă de asta, ce faini îmi sunt colegii şi ce chestii interesante discutăm la curs, şi Malinowski ăsta ce intuiţie a avut, câtă tenacitate să stea printre sălbatici, merdeneaua asta e chiar bună, neaşteptat de delicioasă, aaaah ce tare, mi-a venit şi autobuzul, this evening is simply gorgeous, I should celebrate myself!

Mă repăd frenetică spre autobuz iar in secunda următoare mă prosternez în faţa maşinii, lovindu-mi palmele de trotuar într-un gest islamic desăvârşit. Lăsasem să-mi cadă din mâini pachetul cu plăcinta compunând o scenă de un dramatism întâlnit numai în filmele despre război, în care copiii sărmani sunt privaţi în mod brutal de tot felul de delicii mărunte. Mă ridic fără să mă uit în jur, culeg merdeneaua şi ambalajul, le arunc cu grijă civică la coş şi mă îndrept smerită spre primul loc unde pot să mă aşez.

Nu-mi pasă de pantalonii terfeliţi, de genunchiul cât se poate de compromis, de palmele zdrelite, de lucrurile care s-au împrăştiat năucitor în jurul meu, de ocazionalii care au tăbărât asupra mea cu sfaturi şi exclamaţii, de privirea compătimitoare a şoferului de autobuz în faţa căruia mă desfăşurasem glorioasă, de penibilul situaţiei...ci îmi pare rău, infinit de mult îmi pare rău de starea aia de bine întreruptă barbar, de palma aceea dureroasă peste euforia mea naivă, un fel de „cum îţi permiţi, dar cum îţi permiţi să te bucuri, come to your senses, dear, get down to earth, cazi jos, loveşte-ţi genunchii de asfalt, să te usture palmele, să şchiopătezi lamentabil, să ştii şi tu că nici o bucurie nu e îngăduită aşa de simplu.”

Gustul întâmplător de ceai al apei

Time to eat. Mănânc şi beau ceai, mănânc. Alternez aproape ritmic băutul cu înghiţitul, lichidul cu solidul comestibil, fluidul cald-amărui cu senzaţia de foame domolită, mângâiată cu blândeţe. Nimic mai rutinier, mai omenesc, mai fizic.

//Nu e prea plăcut să descrii actul ingurgitării, apropo. Nu pot scăpa de imaginea feroce a lui Cronos (sau Saturn) înghiţându-şi fiii, cu asta asociez în minte starea de foame – urgenţa organică care te înnebuneşte, îţi devastează simţurile, ochii devin giganţi, animalici, mintea o ia razna, gesturile devin de nestăpânit. Orice nu ar pune omul în gură (Definiţia omului? Vreţi definiţia omului? O bucată de carne care devoră inconştient altă bucată de carne – Matei Vişniec), nu pot să transform fagia de orice fel într-un act estetic. Alimentare. A îţi alimenta fiziologicul, a incorpora în tine vegetalul şi animalul. Asta da consubtanţialitate cu tot universul. De asta probabil prefer să diluez materialitatea gustativă introdusă pe gură, să o dizolv instant, consumând mult lichid în timpul mesei. Aş mai adăuga că nu pot considera nicicum timpul mesei drept un timp colectiv. Pentru mine actul alimentar nu poate fi un act social. Nici pentru străvechii noştri. A mânca (adică a afecta integritatea organismului prin introducerea unor corpi străini) era un act obscen, prin excelenţă. De aceea trebuia să mânânci singur, în secret şi în grabă (deşi riscai să faci indigestie).//

Iar acum ilustraţia. Îmi beau ceaiul till the last drop. Pun cana deoparte ca pe un lucru terminat. Mi se opresc însă ochii pe cana plină ochi ce stă tot în faţa mea. Mi-e frică să răsuflu, clipesc des ca atunci când vrei să te asiguri ca ceea ce vezi durează şi va fi tot acolo când vei mai privi o dată. Şi da...cana din care băusem e...plină. Reconstitui în minte gestul acela al mânii cu care am aşezat cana goală. Cum se poate? Aceeaşi ulcică cu însemne populare stă pe masă. Plină cu ceaiul pregătit de mine cu minute înainte. Îmi vine să plâng. Caut cu privirea locul unde am depus cana din care pretins-băusem până atunci. Le pun pe amândouă alături, una-i plină, alta-i goală. Gust din plenitudinea lichidă conţinută de dublura primei căni şi constat un alt gust. Mă trezesc din amorţeală, izbucnind într-un râs nervos, decrepit. Iată revelaţia: pe tot parcursul cinei mele am băut apă (sic!), sorbitură cu sorbitură dintr-o cană similară (se întâmplă să am două identice) ce se afla pe masă, ferm convinsă că îmi savurez ceaiul ritualic din fiecare seară...
Apa a avut gust de ceai şi eu am crezut asta, am crezut în gustul de ceai al apei. Doamne păzeşte.

Odă aerului care îţi spintecă plămânii şi îţi ascute respiraţia, odă oamenilor cu care ai bătut la pas Bucureştiul pe vreme de noapte, odă felinarelor şi tuturor luminiţelor de oriunde care îţi înmuiau sufletul, mâna care te-a ţinut de mână, mâna pe care ai ţinut-o în mână, râsului larg şi sentimentului acela de libertate posibilă, de escape, de fugă cu o destinaţie precisă, de minune care se va întâmpla în minutul următor.
Odă lui Yann Tiersen şi lui Tori Amos. Şi Zemfirei.
Dar mai ales, ţie, nenorocire frumoasă ce eşti.

:)

Am cam priceput cum să facem să ne desprindem de zâmbetul ăla ofilit, obosit, mecanic, de ocazie/de serviciu... şi să arborăm triumfător în orice moment un zâmbet nobil, perfect estetic. Cum? Să-ţi închipui că ai în faţa ta un ceva care de obicei te scoate din starea ta rutinieră. Bunăoară, te-aş întreba, ce zâmbet ţi se insinuează pe faţă şi ce lumină îţi dănţuieşte în ochi atunci când asculţi o muzică divină, când vezi o fată frumoasă, când te holbezi neajutorat la un tablou care te subjugă?

Uite aşa trebuie să fie lumea întreagă. Un nesfârşit prilej estetic. Un zâmbet continuu de frumos.

Dearest,

să nu te opreşti. Că dacă te opreşti, nu te mai poţi opri din oprire.

lămurire

Sentimentul de bunăvoie e atunci când găseşti o melodie potrivită pentru convulsiile tale sufleteşti, pentru mood-ul tău labil dar apăsător şi demanding, iar atunci când nu ai cu ce să-l corelezi măcar auditiv, jalea e iremediabilă.

a-l-o.

Stai cu telefonul de-a gata. Pregăteşti atent momentul când vei apăsa pe tasta verde. Te speli pe dinţi, după care simţi în corp o slăbiciune şi îţi zici că nu o să fii în stare să porţi o discuţie pe stomacul gol. Nu, mai bine iei o înghiţitură de cafea fierbinte. Asta o să amortizeze senzaţia de foame. Sorbi din cafea şi îţi frigi vârful limbii. Nu se răcise destul. Îţi amâni plăcerea momentului cu încă un minut. Iei telefonul în mână şi te întrebi a mia oară în ultimele minute dacă o fi acum momentul potrivit. Numeri până la trei, îţi dregi vocea, cauţi numele în telefon şi apelezi alt număr. Întrerupi sunetul şi de data asta selectezi precis persoana la care vrei să ajungi cu vorba. Duci telefonul la ureche şi aştepţi. Şi ea nu răspunde. (...) Abia acum cafeaua e numai bună de băut. După acest sentiment că ai încercat, că discuţia a avut loc cel puţin o dată în mintea ta.

Şi-ţi vine în minte încă o dată fraza aceea din Creangă: se vede c-o fi venit dacă nu a mai venit.

Preludii şi opriri

Se întâmplă să provoci evenimente în viaţa ta, să ai zile însemnate, pretins şi deliberat speciale. Planifici cu oareşice entuziasm şi când ajungi în acel punct în care trebuie să te desfaci, să trăieşti şi să te bucuri de acel pretext (nu?), te simţi vlăguit de energie şi te supui mai mult din convenienţa pregătirilor de dinainte. Mai emoţionant este preludiul, atunci când suntem în aşteptare, când anticipăm evenimentul cu tot felul de versiuni închipuite, potrivind în minte haine, zâmbete o mie, generozitate, kindness kind, expresii pe care musai le vom introduce în anumite contexte conversaţionale. Şi nu o dată din toate ceremoniile astea pe care le-ai prevăzut în fel şi chip, prin care ai trecut mai mult sau mai puţin conştient şi prezent în desfăşurarea lor, din toată seria de evenimente care te-au marcat cândva, ţi-au rămas...pozele, cum altfel?

Uneori nici nu ai timp să simţi pe îndelete că se produce ceva semnificativ cu tine şi cu prietenii tăi, pentru că ritualul fotografiatului întrerupe periodic ritualul propriu-zis al întâmplării tale. Dac-ar fi să existe un fotograf invizibil şi neştiut care să cadreze frumos succesiunea momentelor simbolice, hohotele cele mai scandaloase, mişcările cele mai bruşte, punctul culminant de empatie dintre cei întruniţi, secunda în care eraţi cel mai împreună. Altfel totul se transformă într-o şedinţă foto întreruptă de tentative de a relua petrecerea (timpului), ignorând momentul teatral în care toţi zâmbeau, pretindeau o clipă de euforie subită sau afecţiune neaşteptată faţă de vecinul din dreapta. Glorii provocate şi înregistrate de aparatul foto. Mania de a colecţiona albume multe tematice, care te vor emoţiona peste un timp şi care-ţi vor condiţiona răstimpuri de reverie retrospectivă. Always looking back over your shoulder. Sunt de acord că o imagine face cât o poveste întreagă şi aprob întrutotul practica observaţiei prin fotografie. Sunt curioasă să mă văd dintr-o parte cum experimentez anumite trări şi situaţii. E ca şi cum aş ieşi din pielea personajului meu şi m-aş uita la propria interpretare. Nu contează că e pe bune şi că momentele subiectului sunt cât se poate de autentice. Nu contează cât teatralism şi cât inefabil trăirist e în asta. Totuna te uiţi la tine cu ochi miraţi, mai să nu te recunoşti. Mai puţin disonante sunt pozele în care toţi se uită fix în cadru şi simulează o coeziune unificatoare numai bună de imortalizat. Dosarele foto sunt un maldăr de prezenţe prietenoase şi zâmbete în serie. Te poţi socoti norocos, te poţi simţi mândru şi nu ai decât să zâmbeşti mulţumit atunci când reconstitui fotografic toate ocaziunile speciale prin care ai trecut. Aşa, în sesiune de aducere-aminte, îi saluţi virtual pe toţi oamenii care au zâmbit lângă tine, ţinându-te de mână sau îmbrăţişându-te gentil, uitându-se acum în ochii tăi exact aşa cum s-ar uita în obiectivul unui aparat foto.

Vanea comunistul

Vanika are un ideal pe lumea asta. Şi nu unul simplu. Vanika se speteşte pentru o cauză nobilă, drept că nu ştie în ce constă aceasta, dar Vanika este profund convins că eforturile lui nu sunt în zadar. Vanika este în stare să suporte din acest motiv până şi glumele răutăcioase ale acelora care nu împărtăşesc idealul lui sfânt. Dar nu v-am spus ce culoare are idealul lui. Crezul lui existenţial este de culoare roşie. S-ar certa cu orice nefericit care ar îndrăzni să se îndoiască de plinătatea adevărului lui. Şi ce mai adevăr.

Vanika nu primeşte nici o răsplată pentru vânzoleala lui patriotică, nici un beneficiu, nici cea mai ofilită cunună de lauri nu atârnă de gâtul lui eroic. Vanika este activist prin vocaţie şi prin crez. Autentic şi nestrămutat.

Vanea conduce cu răbdare un jiguli alb care miroase puternic a gaz. Şeful îi lasă mână liberă să cutreiere orice colţ al raionului ca să ispăşească orice eretic care s-a înstrăinat de adevărul roşu. Se furişează pe sub garduri şi vâră prin crăpăturile cele mai vizibile smocuri de ziar "Comunistul". La porţile mai recent vopsite îşi permite să doneze câte două exemplare. Îl latră câinii, îl urmăresc cu ochii mari copiii care se joacă în nisipul din faţa porţii deşi Vanika se străduie să fie cât mai discret.

Acasă este categoric. Are texte pe care le declamă cu orice prilej. Lungi discursuri purpurii prin care măreaţa putere a Partidului domneşte peste ţărişoara lui micuţă, suverană şi foarte independentă. Viziuni - în care Vanea este îmbrăţişat cu recunoştinţă şi şi pupat pe amândoi obrajii de către şeful lui - îl însufleţesc peste măsură şi îi dau puteri să meargă mai departe.

Vajnicul Vanea simte puterea partidului şi pe propria lui piele. Îi creşte inima de bucurie atunci când vede chipurile conducătorilor lui iubiţi pe garduri sau la televizor la Moldova 1. Se cutremură de admiraţie atunci când privirea încruntată a Zinaidei Greceanâi străbate ecranul TV, e smerit şi trist atunci când Voronin vorbeşte cu supărare despre românii aceia fascişti. Ziua în care năzuinţele lui trebuiau să devină realitate era aproape. Nici o îndoială că toţi concetăţenii lui vor alege să trăiască mai departe sub auspiciile Partidului. Fireşte, toţi vor dori ca adevărul roşu să plutească lin prin fiecare sat moldovenesc şi să fericească în continuare fiecare moldovean adevărat.

Dar forţele oculte au fraudat alegerile şi trădătorii au pus mâna pe putere.

Vanika e nedumerit. De când s-au terminat alegerile, a rămas fără şef şi fără lucru. Lui Vanika îi e frică că n-o să-l mai vadă la televizor - în fiecare seară câte o jumătate de oră - pe conducătorul Voronin. Nişte răuvoitori i-au spus că limba lui maternă nu este limba moldovenească şi că de acum încolo se va numi limba română. Vanika este îngrozit, atât de îngrozit, încât a hotărât să ardă toate teancurile de ziarul „Comunistul” din casă şi să-şi vopsească gardul în verde.

cel mai fericit om sărac

Perora în dulcele grai moldovenesc, mult, repezit, fără pauze. Revoluţionarul căzut în dizgraţie avea un semn roşu pe frunte care îi dădea şi mai mult o alură de martir. Întreg compartimentul mustăcea, dar asta nu înseamnă că eroul nostru nu era ascultat cu atenţie:

Eu-s cel mai fericit om sărac de pe lumea asta. Pentru că voi zâmbiţi. Voi dacă zâmbiţi, apoi eu mi-am atins scopul. Trenul ăsta prinde viteză, deraiază nu ştiu cum de pe şine şi o să ajungem prea repede la Bucureşti şi n-o să apucăm să socializăm cu fiecare. Ar trebui să ne oprim prin fiecare oraş, pe la Craiova, Botoşani şi tot aşa...să luăm un pachet de mâncare şi să stăm de vorbă.

nichita

orice azvârlire nu are direcţie.
orice lepădare e statică.

uneori se confundă cu viaţa

L-am zărit la Bookfest pe domnul r.r. în mijlocul unei mulţimi. I-am zâmbit larg şi el mi-a făcut semn să mă apropii. Mi-am făcut drum până la el şi când am ajuns, mi-a zis să-l aştept că vrea să-mi spună ceva. M-am întrebat de ce nu in that very moment, dar mi-am dat seama de ce stătea acolo. O asculta cu ochi moi de gelatină pe soţia lui de o viaţă care făcea prezentarea unei cărţi cu aceeaşi mimică cu care vorbeşte despre toate lucrurile. Dar el o asculta cu o atitudine reverenţioasă, solemnă, clipind la fiecare cuvânt. Într-un minut prezentarea a luat sfârşit şi de abia atunci domul r.r. a putut să-mi dea atenţie.
Eu chiar am crezut că iubirea durează 3 ani, poate vreo 5...mi-am însuşit şi somehow aknowledged etapele unui sentiment: cristalizare, saturaţie, decristalizare şi mi se pare firesc să fie aşa. Nu cred în durabil, propovăduiesc variaţia. Şi totuşi, ăştia doi, respectabilii, au scos-o în capăt continuînd frumos să se preţuiască unul pe celălalt. Excepţia asta o s-o am în minte atunci când o să mă îndrăgostesc data viitoare.

tribulaţiuni licenţiabile

M-am implicat cu destul avânt în ideea de a face primul meu proiect de cercetare notabil şi reprezentativ pentru un anumit interval din viaţa mea, cum ar fi trei ani de studenţie. Îl proiectasem de mult şi eram în aşteptarea lui. În liceu îmi veneau tot felul de idei-scântei mai mult sau mai puţin ingenioase, deşi unele din ele frizau chiar simţul comun şi mă gândeam cu ciudă că deh, ce fain o să fie în studenţie când o să am cadrul adecvat pentru asemenea iniţiative exploratorii, acum trebuie să mă ocup de comentarii literare, compuneri şi gramatici.
Şi m-am apropiat cu paşi repezi (chiar foarte repezi, cred că am alergat, de fapt) de momentul suprem, când mi-am desemnat profesorul coordonator şi am ochit cu îndrăzneală o zonă de interes, în limitele căreia să dănţuiesc şi să fac figuri sofisticate de balet. Naratologia îmi făcuse cu ochiul tot de prin liceu. Suna fascinant, aveam ceva idee, era chiar promiţător. Mentorul meu încoronat încuviinţase cu egală încântare. Am chicotit plină de triumf şi mi-am suflecat mânecile. Cărţi puţine, câteva referinţe, idei evanescente. Cu atât mai bine. Cred că arătam ca enoriaşul smerit cu capul plecat sub sutana preotului la împărtăşanie. Sau ca struţul cu capul înfipt în nisip. Eram adăpostită bine de promisiunea unei teme inedite din care trebuia neapărat să rezulte un studiu glorios. Din bezna şi confortul meu, spre orice direcţie nu m-aş fi avântat, tot trebuia să iasă ceva demn de laudă.

Îmi plăcea să mă gândesc pe vremuri la locuri (poate şi pentru că eu deja de mult timp fac naveta între un A şi un B şi am tot schimbat locurile între ele) şi îmi plăcea sintagma „loc umblat” pe care o răstălmăceam în fel şi chip, producând elegii în serie în baza acestui motiv al umblatului şi al locurilor mobile. Ei bine, de ceva vreme încoace nu fac decât să strâmb din nas şi să oftez că locul acesta e umblat, cineva a jucat bătuta pe el şi acum stă cremene şi nu-mi pot afunda piciorul în el.
Mai am....vreo 5 zile să-mi termin opera mea plină de (fără de) slavă şi mai că îmi vine să fluier a pagubă. Nu mai cred nici eu în ea şi nu rezist să citesc din urmă mai mult de o pagină. Mă întreb acum, cum aş putea să-i însufleţesc pe închizitori şi pe cei cu ochii trişti şi neexpresivi (ca să nu le atribui alt epitet onorant) că foilea alea îndosariate nu strâng în ele un colaj de informaţii tematic selectate, ci însumează un proiect personal, o idee maiestuoasă care a decăzut lamentabil din drepturi.
Cineva mi-a ţinut azi o lecţie, a cărei morală o mestec încă. I-am spus că mi-am pierdut entuziasmul pe drum şi că mi-e greu să o scot în capăt. A râs de naivitatea mea şi mi-a replicat că entuziasmul ăsta e o himeră, un pretext de care mă ţin cu amândouă mâinile ca să îmi autojustific stagnarea. Totuna, eu n-am nici un motiv să perseverez dacă nu am garanţia că demersul meu înscrie un cerc autonom şi nu se roteşte ca titirezul pe contururile altuia. Ştiu că totul e scris, totul a fost demult gândit, nimic nu e nou sub soare şi că în mine stau aşternute milioane de o.c.-uri (cu mâinile la ochi, cu mâinile împreunate, cu mâinile sub cap gata să adoarmă la un singur semnal, cu mâna în şold autoritare şi neîndurătoare, sau cu mânile în aer schiţând mişcări închipuite) pe care le suport şi cărora le încuviinţez aportul la ceea ce sunt sau am fost.
De la Dromichaite încoace cărţile din cărţi se face, ştiu şi asta, mi-am atenuat din înverşunarea de a inaugura cine ştie ce paradigmă sau de a reforma cine ştie ce sistem de gândire. Megalomanie infantilă se cheamă. Cu atât mai mult cu cât mi s-a mai spus azi, nu poţi să aştepţi să fii genială ca să te apuci de lucru. And still, nu îndrăznesc să arunc mingea în coş. Am identificat demult centrul cercului, îl am foarte bine localizat în minte, stau de-a gata cu mâna amorţită de acu şi tot nu-mi vine să fac mişcarea decisivă.

Mă mai gândesc obsesiv la dans.
Şi la un tren în care stai şi priveşti posac de la geam peisajele alternante.
Şi la cum să-ţi iei rămas bun.

aşa grăit-a vlasta cea tăcută

....dar trebuia să mă opresc la intervale, să respir mai abitir, să-mi plec privirea înăuntru, să mă uit mult la mine, să mă iau în braţe şi să tac. [VLASTA]

conjuctivale

Să porţi fuste lungi prin casă, să-ţi simţi picioarele goale în ambalajul volnic, plutitor, îngăduitor mişcării. Să dai voie unghiilor să crească, părului să crească, ochilor să vadă.

Să te simţi fluid, liber, puternic, generos. Să răspunzi la orice mesaj (sms, e-mail, privire, zâmbet, salut,...).

Să fii generos cu tine însuţi şi cu lumea toată. Cu aerul pe care-l inspiri, cu presiunea pasului cu care te sprijini de sol în timp ce mergi, cu profunzimea privirii cu care vezi. Să vezi până la capăt, total, cât de mult posibil, să furi din energia obiectului pe care-l priveşti, să fii mai plin ca înainte.

Să te bucuri ca un smintit de respiraţia aceea abruptă, să trepidezi la gândul a nu ştiu ce, să ai un mobil, un vector care să te însufleţească.

Altfel de ce ai mai trăi,
de ce ai mai trage de tine,
de ce ai mai încerca din răsputeri să te motivezi,
să te înzorzonezi aiurea
cu idei care te trag în jos în timp ce tu dai din picioare.

rău de vară

vara se dă în leagăn
până i se face rău şi-şi vomite căldura într-o cană cu nes.

Domnului acela

i-aş mulţumi pentru că preţ de câteva minute m-a omenit.

E vorba mai întâi de o studentă care e în drum spre un examen pentru care, fireşte, n-a apucat să citească prea multe. Şi de un metrou care fuge prin întunericul unui tunel. The young lady stă în faţa uşii, gata să coboare, cu toate foile în mână. Mai e o staţie şi în acest răstimp îşi aleargă ochii prin notiţe.
La primul salt al trenului îşi simte mâna prinsă în alta. Crezu iniţial că cineva de alături avea nevoie de stabilitate. Doar că nu scăpă de prinsoarea anonimă nici după ce metroul mergea liniştit mai departe. „Să nu cădeţi!”, auzi. De la mâna butucănoasă de om cu griji multe îşi ridică privirea către ochii blânzi de om paşnic, inofensiv. În altă situaţie, probabil şi-ar fi retras indignată mâna şi s-ar fi uitat urât. Dar acum s-ar fi simţit înduioşată de acest gest, parcă. Bâigui cu toate astea un mulţumesc rupt şi vru să-şi ia mâna. „Încă n-a oprit. Până opreşte...”, „Mulţumesc, mă descurc” şi-şi zmulse aproape mâna din strâmtoare. Dar la următorul prilej de instabilitate, mâna i-a fost capturată din nou într-un mod cât se poate de autoritar. Trenul aproape-aproape să oprească. Se gândi să-i îngăduie această favoare, dacă ţinea cu tot dinadinsul. S-o ţină de mână, adică. Şi hotărî să rabde până staţionează metroul, ţinându-şi ochii în foi, parcurgând în viteză teorii şi precepte şi cu mâna captivă în pumnul binevoitorului necunoscut. Doar că trenul părea să zăbovească mai mult ca de obicei în bezna subterană, iar staţia părea să se fi lungit. Anticipă momentul eliberării cu un alt mulţumesc, anexând şi un zâmbet. Omul însă ţinea să-şi ducă până la capăt misiunea de a supraveghea verticalitatea tinerei, aşa că părea şi mai hotărât în a nu o lăsa să se împrăştie pe jos cu foi cu tot pe domniţa studioasă şi neglijentă la trenul în mişcare.
După care s-a deschis în sfârşit uşa şi eroina noastră păşi înafară, înciudată şi amuzată şi cu mâna amorţită încă de o strângere prelungită, nepotrivită parcă.

învoieli anevoioase

De atâtea ori trebuie să dai răspunsuri cât se poate de precise la întrebări ameţitoare precum: ce master vrei să urmezi, unde te vezi peste 5 ani, ce calităţi te recomandă pentru acest post, ce faci, cum te simţi, ce crezi, la ce te gândeşti, de ce eşti trist(ă), ce ai păţit...De parcă ar trebui la intervale să te opreşti cuminte şi să îţi ştergi mintea aburindă, să te limpezeşti frumos, să stai locului şi să verbalizezi cât de coerent posibil ce e cu tine, ce vrei să faci, ce crezi, ce iubeşti, ce te bucură, ce te irită, ce se întâmplă, de ce se întâmplă, de ce nu se întâmplă...
Şi rezultatul e variabil. Pledoaria pro domo e circumstanţială. Şi certitudinile şi deciziile tale sunt părelnice precum e culoarea unor ochi stabilită între verde şi albastru (deşi ar fi şi cenuşiul plauzibil).
Te bucuri totuşi o vreme că ai zmuls din întunecimea măriei tale o rezoluţie veşnică pentru o atare ocazie cum ar fi un interviu, un formular, o discuţie pretins serioasă...după care faci exerciţii de credinţă; îţi repeţi în minte ce ai hotărât să faci mai departe, ce ştii să faci, ce vrei... aşa cum ai apucat tu să declari în avântul deplin al momentului de luciditate.
După procesiunea de încoronare, aştepţi să fii de acord cu tine. Să te în-voieşti.

Succesul în afaceri crează (sic!) libertatea vieţii

Fiecare curs poate lua alură de botez colectiv, întrucât există mari şanse să te căpătuieşti cu un nou apelativ. Domnului nostru profesor îi place să ne numească pe fiecare în funcţie de ce ce îi atrage atenţia, pe ce i se opresc ochii în acel moment. Inspiraţia sa de moment a produs următoarele întitulări umane: visătoarea, tu,..verde!, mestecătoarea, şurubel, pulpănos, borcănarii, galben, blonda, portocaliu, scaunele...Cu asemenea specimene printre noi, nu ne plictisim la cursuri şi în genere, numai că: "Cine până luni seara la ora 9:00 nu e într-o echipă de proiect, NU EXISTĂ! Vă rog frumos, dacă vreţi să existaţi, nu luaţi echipament second hand. Cine nu are matricea în proiect....acel proiect...(studenţii în cor) nu există! Domnul profesor zâmbeşte chiar mulţumit (au învăţat lecţia).
Nu lipsesc directivele normative: Să nu mai veniţi cu mâna în buzunar la catedră! Nu mai mâncaţi gumă! Dă puţin telefonul. Îţi pun absenţă, dacă nu mi-l dai! Să nu mâncaţi în faţa comisiei.
De citit Lexiconul de 3-4 ori pe zi până luni. Dvs. data viitoare nu mai staţi aici! Am în maşină nişte nuci pe care le sparg şi o staţi acolo în colţ pe coji de nuci.
- Ce-i ăsta? (ia obiectul şi-l cercetează perplex)
- Un creion cu mină portocalie
- Şi dvs. scrieţi cu el?.....(către sală) deci, această domnişoară a dat bani pe un creion portocaliu! (către ea) Îmi veniţi la examen cu toate notiţele scrise cu portocaliu....dacă nu îmi aduceţi toate cursurile scrise cu portocaliu, nu intraţi în examen...

Dacă n-aţi legat conexiuni între dvs., n-o să puteţi preda proiectul luni. O să mă întrebaţi la examen ce e asta şi eu o să vă spun că v-am spus. Fac un proiect ca să mă apuc de altul. Rozy, scrie asta! Să fii sus e greu, reţineţi. Dacă eşti sus, te văd cei de jos şi te copiază.

- Dră, nu scrieţi? vă dau două absenţe! şi data viitoare cînd veniţi, vă mai dau două...

Cine doreşte să stea, să stea omeneşte. Cine nu doreşte să stea şi nu ştiu ce, îl dau afară afară şi îi dau 4 absenţe. Şi pe şeful de grupă!***
- Cine a citit Lexiconul? Aud?- (îndrăzneşte cineva) Eu m-am uitat pe el....se pune?În timp ce eu aud din spatele meu o remarcă fermă: eu dacă aş fi dictator, aş interzice învăţământul românesc
***
Finalmente, iată şi o frântură din discursul ucenicului celui care ne învaţă să fim liberi, având succes în afaceri. Seminar (a se compara retorica):

În regulă. Astăzi vreau să fac o pledoarie de tipul „e bine să facem proiecte”. Voi aveţi formaţie principial umanistă şi disciplina asta e migăloasă şi tehnică. De asta eu trebuie să o fac pe traducătorul. Orice mişcă e un proiect. Nu trebuie să ne întristăm atunci când ne confruntăm cu o situaţie prea complexă. Există soluţia conopidei. Nu v-am spus despre ea la ultimul seminar? (ba da, ne povestise) Trebuie să avem răbdare şi să facem paşi mici. O conopidă mare nu o să intre niciodată într-un borcan cu gura îngustă.
Iar acum aş vrea să vă povestesc o altă parabolă care pe mine m-a marcat foarte mult când mi-a povestit-o tatăl meu. Se numeşte parabola laptelui pierdut. (ah, do not cry over spilt milk, chicoteşte o colegă) (...)
De ce oamenii ăia de pe stradă se comportă atfel? Voi sunteţi în situaţia în care n-aveţi încă un bebe. Te simţi motivat ca să faci ceva pentru el in the future pentru că la noi tendinţa e una nihilistă care se repercutează şi la ştiri şi la altele... voi sunteţi un vector al schimbării. Voi închide acest subiect.
Haideţi să haidem. Detaliaţi acest tabel pe măsura muşchilor pe care îi aveţi.

hronicul vârstei tale

De timpul ăsta o să îmi aduc mult aminte, am să-l reverberez în fel şi chip, am să-i tălmăcesc fiecare buclă, am să-i desfac fiecare şuviţă până am să ajung la nod.

Şi vai, ce-o să mai tânjesc maladivă după vârsta asta pe care am împrejmuit-o cu mii de straturi, precauţii şi ezitări.

în-făptuire

De mult timp aştept un semn. Mi-l închipui abrupt, fulgerător, verde, cu reflexe luminoase. Când mă gândesc că, uite, l-am primit, nu mai e. Da, e bine aşa, cu toate se întâmplă la fel, lucrurile trebuie să moară atunci când îşi trăiesc culminaţia, când simt în ele o împlinire, o lumină care le face să fie gata, făptuite, bune de uitat.

Mă duc. Acasă

- Doamne, au în Republica Moldova nişte dulciuri...aşa bune...de nu-i adevărat şi mai au, nu ştiu dacă ţi-am spus, lapte concentrat, e...un lichid păstos şi dulce şi ei pun apă şi-l mănâncă, am rămas proastă cand am vazut...
- mmm, they are not humans...

O bună prietenă glumea mereu că ea ar vrea să se mărite cu un basarabean. Ştia de la mine că Moldova e ţara oamenilor blânzi şi cuminţi, chit că-i o viziune idilică, de poveste a unui ţinut vrăjit în care copiii râd mereu în timp ce-şi îndeasă în gură dulciuri de toate felurile, iar părinţii lor cinstesc vinuri de soi şi şampanie aleasă la orica masă şi cu orice prilej. Îşi conturase în minte imaginea unei Basarabii a cuminţeniei, a calmului şi a vorbei şoptite, a bunului simţ şi a judecăţii oneste.
- Cred că un basarabean nu m-ar minţi niciodată. N-ar fi în stare, n-ar şti cum, voi n-aţi apucat încă să învăţaţi ce înseamnă perversitatea.
Eu chicoteam, dar nu îndrăzneam s-o contrazic. Eu nu ştiu ce-i Basarabia. Mi-ar fi plăcut să rămână landul dulciurilor şi al copiilor voioşi şi al părinţilor cuminţi care preţuiesc vinul bun. Şi al fetelor blonde cu privirea albastră. Dar ştiu că asta-i o versiune mult bucolică, mult reducţionistă. Acum mi se face o frică teribilă de liniştea forţată şi grea pe care am să o găsesc la Chişinău.
Mă duc. În noaptea asta am să trec vama, am să-i înfrunt cu demnitate pe inchizitorii de la Prut şi am să transcend în ţara mea de tristă faimă.

Wish me well.

şi

- Şi m-am dus eu c-o fată la discotecă şi eram îndrăgostiţi şi ne iubeam şi ne era bine, numa' că m-am îmbătat ş-am uitat de dânsa şi m-am dus cu băieţii şi pe urma ştiu că am ajuns acasă...da' pe dânsa am sunat-o a doua zi...
- şi?
- şi nu mi-o răspuns la telefon.

:)

- de ce ai părul ud? ai plâns?


[asta ar fi posibil doar dacă...fiecare fir de păr ar avea la rădăcină câte un ochi lichid din care să-şi extragă vitalitatea şi plânsul (acela care să ne umezească părul până într-atât)]

zemfira

Nu mai pot s-o ascult. Gata. Liniştea (nonmuzica, nonzgomotul, fondul sonor mut, natural al locului, deşi poate mi-ar cânta şi el simfonii din când în când) îmi este mai suportabilă decât hărmălaia aparent savurată, suptă de către timpanele mele cu insistenţă şi inconştienţă de ceva vreme încoace. Simţeam că nu mă mai simt. Asta se întâmplă, explicabil, dupa orice exces, abuz, saturaţie. Ma aplatizam, ma solidificam, deveneam vascoasă, solemnă şi jalnică.
Ramolită şi decrepită, chiar. Altfel nu ai pune pe repeat o piesă execrabilă, sfârşind după vreo câteva zeci de reluări prin a nu o mai asculta, ci doar prin a-ţi scălda mintea prin apele ei tulburi. Zemfira. Neîndoielnic, depresivă. Maladivă. Şi pe cât de pedantă, pe atât de delicioasă, de necombătut.

zid

A avea ceva în faţă. Un zid, cum spuneai, la care să te holbezi ca un smintit, un netimp infinit, fără scop, fără motiv, fără rost. Să n-ai nici un fel de tâlc în stările tale repetate şi stătătoare. Contemplarea impasului, non-situaţiei, non-aflării tale. Zid, opreliştea aproape agreată. Solidificare perversă şi domoală. Absolutism malefic.

confort geometric

Tiki a stat ceva vreme înăuntrul unei cutii de mărimea ei. În anonimat, încă nedeconspirată, încă neoxidată de lumina stranie a unui afară extrem de larg care o speria deseori când se gândea la asta. Teritorialitatea perfectă, fără nici un adaos, fără nic un rest, fără nici o extensie inutilă. Era un habitat reconfortant, un culcuş, o moliciune agreată, un topos în cadrele limitate ale căruia Tiki se ostoise cu un calm stoic şi autist.
Tiki domnea peste un regat întunecos şi strâmt şi crede-mă, crede-mă, niciunde - nicicum nu s-ar fi înfipt cu mai multă încredere şi împăcare ca în bezna plăcută a cutiei sale.
Tiki habar n-avea de întunericul atotputernic şi de spaţialitatea bine determinată a cavourilor egiptene în care trupurile conservate ale faraonilor tac de-o eternitate. Nu ştia nici de Zamolxis care ar fi stat ca o cîrtiţă vreo câţiva ani sub pământ, destui cât să convingă credulii că a învins viaţa şi moartea, că e infinit şi potent, că ar putea fi chiar un exemplar de zeitate. Tiki nu s-ar fi gândit niciodată probabil la trupurile încremenite din sicrie, poziţionate astfel pentru un totdeauna relativ dar înspăimântător, nu s-ar fi gândit cu oroare la tipul ăsta de (non)existenţă, la imobilitatea asta claustrată, la tipul ăsta de intimitate lignificată sau metalică. N-ar fi atins-o nici un fior şi nici un tremur, n-ar preocupa-o absolut nimic decât confortul ei, suveranitatea ei, totalitarismul ei solitar. Nici o nelinişte, nici un dor, nici o tresărire, un preaplin şi o delăsare solemnă în care ar fi stat pleoştită veşnicii veşnice.

Şi zăcea într-o tăcere suverană, dar nu din aia care formalizează (şi formolizează) aerul, impunând distanţe şi anulând tangenţe, ci din aceea care intimizează, care te apropie de tine, care unifică planurile până la coincidenţă.
Tiki simţea însă că o pândea o ameninţare abia prefigurată, că trebuie să se aştepte la ceva. Degeaba. În momentul când lumina abundentă, stridentă, copleşitoare a năvălit în cavoul ei de carton, Tiki nu se aşteptase destul, nu ajunsese încă. Era de negăsit. În locul ei stătea cu faţa în sus o păpuşă cu părul de culoarea morcovului, cu-n zâmbet ştrengăresc, aproape tâmp şi cu picioarele de acum încolo mereu bălăbăninde.

timp larg

Nu-i aşa că îţi doreşti deseori o dimensiune, un buzunar ascuns al timpului în care să te piteşti şi în care să-ţi dezlegi nodurile toate din minte – un timp al tău şi un loc al tău – un cronotop, altfel spus, potrivit pentru toate socotelile tale. Dacă am parafraza o zicală ştiută, am zice că nu te ogoieşti până nu îţi afli locul şi timpul. Şi dacă ziua nu ai tihnă, atunci noaptea trebuie să te opreşti şi să faci lucrurile pe care nu poţi să le faci atunci când nu ai tihnă.
Noaptea este un timp care se desface lent, e o deschidere captivă, o întindere pe care trebuie să o cuprinzi. Noaptea are limite. De asta e captivă. De câte ori nu te-au iritat zorii care veneau brutal peste tine, când tu nu ţi-ai fi dorit decât onoapte largă, cuprinzătoare, răbdătoare. Şi lumina aia de început de zi pe care trebuia să ţi-o asumi, care te scotea forţat din intimitatea nocturnă, dictându-ţi autoritar să te refugiezi în pat, pentru că nici o zi nu poate urma unei nopţi fără parcurgerea unui interval.

Unii savurează regimul nocturn. Unii se înfruptă din voluptatea privaţiunii de somn, lungindu-şi suferinţa, având în minte ideea fixă potrivit căreia cu cât amâni intervalul (ca pe un deznodământ narativ), cu atât mai delicioasă e preclipa intrării în interval.Cât hedonism în asta. Unii se mângâie cu gândul că atunci când vor ieşi din interval, când vor deschide ochii, vor avea un motiv pentru care să accepte lumina zilei. Exact. Pentru unii, lumina zilei devine nesuferită, atât de confortabil le e adăpostul nopţii.

O zi trecută e un prilej pentru debutul alteia. Noaptea e scoasă din ecuaţie. E o fază tranzitorie. Un timp netimp, fără durată, un intermediu pentru interval.

De asta trebuie să-l lărgim. Mereu-mereu.
Nu îţi pot dori un timp larg decât pentru a-ţi crea premisele unui interval îngăduitor cu tot ce insişti să faci, cu tot ce n-ai reuşit să faci peste zi, iar răgazul serii şi promisiunea nopţii să fie şansa ca tu să trezeşti într-o altă zi (imediată) plin de voie bună şi mândrie că cealaltă n-a fost irosită (chiar dacă tu i-ai mai făcut o extensie, prin a-ţi amâna intervalul).

deci

Dar când am mai multe de făcut şi nu ştiu cum să le prioritizez, le amân şi încep să prind fluturi, stau îmbufnată tot gândindu-mă că cineva clar vrea să mă exploateze, până mă simt vinovată şi reiau ciclul.
ce am de făcut?
cu ce să încep?
----------------
urmează un hău, nedumerire densă, deliberări şi calcule care duc către aceeaşi constatare: toate chestiunile sunt la fel de urgente şi prioritare. Deci, ce e de făcut?
încep cu ce mi-e mai plăcut.