declaraţie de avere de demult

Pământ cât cuprinde, păşuni întinse, o moară de vânt, un grajd, o grădină de legume, stupi de albine, o barcă, o capelă, o pereche de boi de povară. Gâze, ierburi şi miresme.
Plus o casă joasă cu pridvor.
Şi-o nevastă la fereastră.

and then it flows through me like rain

I guess I could be pretty pissed off about what happened to me... but it's hard to stay mad, when there's so much beauty in the world. Sometimes I feel like I'm seeing it all at once, and it's too much, my heart fills up like a balloon that's about to burst... And then I remember to relax, and stop trying to hold on to it, and then it flows through me like rain and I can't feel anything but gratitude for every single moment of my stupid little life... (American Beauty, last lines)

despre vlasta

vlasta trebuie să-şi cureţe mintea. mintea ei e ca o suprafaţă rugoasă pe care s-au imprimat tot felul de întâmplări şi detalii. mintea ei nu mai e la fel. îmbătrâneşte. abia se mai dă jos din pat. gândeşte încet, toarce fiecare cuvânt, sau mai degrabă fiecare literă.
despleteşte parcă o ţesătură tare încâlcită şi densă
cu ochii închişi.
vlasta e ca un ghem plin de praf, care nu-şi poate da drumul,
cu care nu se joacă nimeni.

vlasta ascultă din nou vocile de pe hol.
ar vrea să nu le mai audă,
pentru că vlasta
nu vrea să ştie povestea nimănui, nici măcar pe a ei.

dar eu cred că pe vlasta n-au s-o bage în nici o poveste.
ea ar fi vrut, de exemplu, să fie o albă ca zăpada
sau măcar fetiţa cât degeţelul

pentru că toate poveştile se termină frumos,
ai putea trăi numai cu gândul la sfârşitul acela minunat care poate
să nu vină niciodată,
dar asta nici că mai contează.

copilul de aluat

Am visat-o pe bunica aducând pe lume un copil, nemoşită. Parcă copilul ăsta era un boţ diform pe care buni trebuia să-l modeleze ca să-i dea o formă. Parcă trebuia să-l scoată din întunecimea materiei, să-l dezvelească de straturi. Când bunica crezuse că-i gata şi-i numai bun de adus pe lume, l-a aşezat într-o cratiţă cu faţa în sus ca pe un pateu dolofan. Eu mă gândeam în tot acest timp că bunica nu ar trebui să facă mişcare, ar trebui să stea culcată. Îmi reproşam la faţa locului că stau şi mă uit ca tâmpita, dar nu mă puteam trezi din amorţeală. De fapt, totul se întâmpla de parcă nu eram acolo şi vedeam fără voie ceea ce nu se cuvine să văd. Când l-a luat în palme şi l-a privit cu atenţie, buni a început a striga şi a boci: “văleu, copilul ista îi operat la ochi, văleu!”
Când m-am uitat şi eu mai bine la moviliţa aceea de carne rumenă, am văzut şi eu că un ochi era aglutinat, închis foarte tare într-o masă de aluat. Când am stat să psihanalizez cimilitura asta de vis, am constatat că mi se trage de la prea multă aglaja veteranâi şi de la rememorările recente ale bunicăi mele (pre numele ei olga) despre război şi foamete.

despre morţi, numai de viaţă

În urmă cu puţin timp au murit la interval de 2 săptămâni 2 prieteni. Am stat mult timp inertă încercând să-mi dau seama ce înseamnă asta. Acum mai aflu că Lhasa a murit când abia se începuse anul ăsta foarte nou. Nu ştiu dacă rămân mai vie când unii dispar pur şi simplu dintre noi, nu ştiu dacă suntem în stare să ne conştientizăm aflarea în lume sau mai ales, aflarea încă în viaţă când brusc aflăm că nu o să mai vedem vreodată pe cineva.
Îţi trăieşti zilele una câte una, îmbătrânind, obosind şi ştii că atunci când vei ajunge să te saturi de numărătoarea asta lentă, ele se vor termina şi ţie nici că-ţi va părea rău. Dar e nedrept să cazi în gaura din mijlocul drumului fără să fii pregătit pentru asta. Toată viaţa îţi va fi irosită pentru că tu nu ai reuşit să-i dai o finalitate, pentru că va fi o poveste neterminată care n-a parcurs toate momentele subiectului, care poate nu a ajuns nici măcar la intrigă.
Aseară mergeam pe întuneric şi mă gândeam că noaptea din jur e plină de morţi. Şi-mi repetam: lasă-morţii-în-pace.
Atâtea înmormântări în vieţile noastre, îngropăm pe veci tot felul de lucruri la care ţinem, despărţind viaţa de moarte încă o dată. De câte ori însă am celebrat viaţa, prin ce ritualuri ne marcăm aflarea încă în viaţă? Zilele de naştere m-au deprimat întotdeauna, ele nu fac decât să-ţi amintească de trecere, de înaintare (în neant, nu în viitor). De fapt, e tot mai greu să trăieşti mai departe cărând atâta moarte după tine.

şi un fel de post-scriptum:

Soon this space will be too small

by Lhasa de Sela

Soon this space will be too small

And I'll go outside

To the huge hillside

Where the wild winds blow

And the cold stars shine

I'll put my foot

On the living road

And be carried from here

To the heart of the world

Soon this space will be too small

And I'll laugh so hard

That the walls cave in

Then I'll die three times

And be born again

Soon this space will be too small

And I'll go outside

grădina cu flori a lui Dumnezeu

Drăguţa mea, eu ştiu că Dumnezeu mă vede chiar acum că discut cu dumneata. Eu dacă nu vin la biserică o zi, apoi ziua asta-i irosită, mă simt prost, sufăr. Cel mai mult mă rog la sfântul Anton de Padova....el cel mai mult m-ajută. Eu sunt cu Sfântul Anton de Padova, soţul meu e cu Sfânta Fecioară... Sfânta Marie în jos, Sfânta Marie în sus. Se culcă cu ea în gând şi se trezeşte cu ea... Te uiţi la o floare, de unde atâta minunăţie, cine a creat atâta frumuseţe. Când mi-a murit băiatul de 20 de ani în accident, a dat unul cu tirul peste el...nimeni nu ne mai vorbea, toată lumea ne ocolea..eu am zis „Dacă asta-i voia ta, Doamne...” Atunci când te duci într-o grădină, pe care floare o iei.. pe cea mai frumoasă. Că poate Dumnezeu l-a luat la el că el era mai sensibil aşa, poate nu ar fi putut suporta să trăiască într-o lume ca asta, dacă i se întâmpla o nenorocire? poate Dumnezeu l-a scutit de suferinţă şi chin..

.

Să faci ceva măreţ, grozav, un opus perfect, să produci ceva infinit de complex, să dai totul din tine. Când acel ceva va fi gata (mai exact, când tu vei fi gata), când te vei simţi vlăguit, încleiat, înmuiat, părăsit - să te duci într-o cameră goală, să te aşezi pe un scaun şi să plângi. Nu de bucurie, ci de jale. Aşa.