elegie pentru o stare de bine

Rarele porniri de luciditate, de pricepere a stării tale. Am păţit în acea seară să mă gândesc brusc la mine. Chiar e frumos, daaa, ce plăpânde sunt luminiţele oraşului când e ceaţă, ce stare de bine, ce împlinită mă simt, chiar e frumos, e minunat chiar, ar trebui să fiu conştientă de asta, ce faini îmi sunt colegii şi ce chestii interesante discutăm la curs, şi Malinowski ăsta ce intuiţie a avut, câtă tenacitate să stea printre sălbatici, merdeneaua asta e chiar bună, neaşteptat de delicioasă, aaaah ce tare, mi-a venit şi autobuzul, this evening is simply gorgeous, I should celebrate myself!

Mă repăd cu fervoare spre autobuz, iar in secunda următoare mă prosternez în faţa maşinii, lovindu-mi palmele de trotuar într-un gest islamic desăvârşit. Lăsasem să-mi cadă din mâini pachetul cu plăcinta compunând o scenă de un dramatism întâlnit numai în filmele despre război, în care copiii sărmani sunt privaţi în mod brutal de tot felul de delicii mărunte. Mă ridic fără să mă uit în jur, culeg merdeneaua şi ambalajul, le arunc cu grijă civică la coş şi mă îndrept smerită spre primul loc unde pot să mă aşez.

Nu-mi pasă de pantalonii terfeliţi, de genunchiul cât se poate de compromis, de palmele zdrelite, de lucrurile care s-au împrăştiat năucitor în jurul meu, de ocazionalii care au tăbărât asupra mea cu sfaturi şi exclamaţii, de privirea compătimitoare a şoferului de autobuz în faţa căruia mă desfăşurasem glorioasă, de penibilul situaţiei...ci îmi pare rău, infinit de mult îmi pare rău de starea aia de bine întreruptă barbar, de palma aceea dureroasă peste euforia mea naivă, un fel de „cum îţi permiţi, dar cum îţi permiţi să te bucuri, come to your senses, dear, get down to earth, cazi jos, loveşte-ţi genunchii de asfalt, să te usture palmele, să şchiopătezi lamentabil, să ştii şi tu că nici o bucurie nu e îngăduită aşa de simplu.”

Gustul întâmplător de ceai al apei

Time to eat. Mănânc şi beau ceai, mănânc. Alternez aproape ritmic băutul cu înghiţitul, lichidul cu solidul comestibil, fluidul cald-amărui cu senzaţia de foame domolită, mângâiată cu blândeţe. Nimic mai rutinier, mai omenesc, mai fizic.

//Nu e prea plăcut să descrii actul ingurgitării, apropo. Nu pot scăpa de imaginea feroce a lui Cronos (sau Saturn) înghiţându-şi fiii, cu asta asociez în minte starea de foame – urgenţa organică care te înnebuneşte, îţi devastează simţurile, ochii devin giganţi, animalici, mintea o ia razna, gesturile devin de nestăpânit. Orice nu ar pune omul în gură (Definiţia omului? Vreţi definiţia omului? O bucată de carne care devoră inconştient altă bucată de carne – Matei Vişniec), nu pot să transform fagia de orice fel într-un act estetic. Alimentare. A îţi alimenta fiziologicul, a incorpora în tine vegetalul şi animalul. Asta da consubtanţialitate cu tot universul. De asta probabil prefer să diluez materialitatea gustativă introdusă pe gură, să o dizolv instant, consumând mult lichid în timpul mesei. Aş mai adăuga că nu pot considera nicicum timpul mesei drept un timp colectiv. Pentru mine actul alimentar nu poate fi un act social. Nici pentru străvechii noştri. A mânca (adică a afecta integritatea organismului prin introducerea unor corpi străini) era un act obscen, prin excelenţă. De aceea trebuia să mânânci singur, în secret şi în grabă (deşi riscai să faci indigestie).//

Iar acum ilustraţia. Îmi beau ceaiul till the last drop. Pun cana deoparte ca pe un lucru terminat. Mi se opresc însă ochii pe cana plină ochi ce stă tot în faţa mea. Mi-e frică să răsuflu, clipesc des ca atunci când vrei să te asiguri ca ceea ce vezi durează şi va fi tot acolo când vei mai privi o dată. Şi da...cana din care băusem e...plină. Reconstitui în minte gestul acela al mânii cu care am aşezat cana goală. Cum se poate? Aceeaşi ulcică cu însemne populare stă pe masă. Plină cu ceaiul pregătit de mine cu minute înainte. Îmi vine să plâng. Caut cu privirea locul unde am depus cana din care pretins-băusem până atunci. Le pun pe amândouă alături, una-i plină, alta-i goală. Gust din plenitudinea lichidă conţinută de dublura primei căni şi constat un alt gust. Mă trezesc din amorţeală, izbucnind într-un râs nervos, decrepit. Iată revelaţia: pe tot parcursul cinei mele am băut apă (sic!), sorbitură cu sorbitură dintr-o cană similară (se întâmplă să am două identice) ce se afla pe masă, ferm convinsă că îmi savurez ceaiul ritualic din fiecare seară...
Apa a avut gust de ceai şi eu am crezut asta, am crezut în gustul de ceai al apei. Doamne păzeşte.

Odă aerului care îţi spintecă plămânii şi îţi ascute respiraţia, odă oamenilor cu care ai bătut la pas Bucureştiul pe vreme de noapte, odă felinarelor şi tuturor luminiţelor de oriunde care îţi înmuiau sufletul, mâna care te-a ţinut de mână, mâna pe care ai ţinut-o în mână, râsului larg şi sentimentului acela de libertate posibilă, de escape, de fugă cu o destinaţie precisă, de minune care se va întâmpla în minutul următor.
Odă lui Yann Tiersen şi lui Tori Amos. Şi Zemfirei.
Dar mai ales, ţie, nenorocire frumoasă ce eşti.

:)

Am cam priceput cum să facem să ne desprindem de zâmbetul ăla ofilit, obosit, mecanic, de ocazie/de serviciu... şi să arborăm triumfător în orice moment un zâmbet nobil, perfect estetic. Cum? Să-ţi închipui că ai în faţa ta un ceva care de obicei te scoate din starea ta rutinieră. Bunăoară, te-aş întreba, ce zâmbet ţi se insinuează pe faţă şi ce lumină îţi dănţuieşte în ochi atunci când asculţi o muzică divină, când vezi o fată frumoasă, când te holbezi neajutorat la un tablou care te subjugă?

Uite aşa trebuie să fie lumea întreagă. Un nesfârşit prilej estetic. Un zâmbet continuu de frumos.

Dearest,

să nu te opreşti. Că dacă te opreşti, nu te mai poţi opri din oprire.

lămurire

Sentimentul de bunăvoie e atunci când găseşti o melodie potrivită pentru convulsiile tale sufleteşti, pentru mood-ul tău labil dar apăsător şi demanding, iar atunci când nu ai cu ce să-l corelezi măcar auditiv, jalea e iremediabilă.

a-l-o.

Stai cu telefonul de-a gata. Pregăteşti atent momentul când vei apăsa pe tasta verde. Te speli pe dinţi, după care simţi în corp o slăbiciune şi îţi zici că nu o să fii în stare să porţi o discuţie pe stomacul gol. Nu, mai bine iei o înghiţitură de cafea fierbinte. Asta o să amortizeze senzaţia de foame. Sorbi din cafea şi îţi frigi vârful limbii. Nu se răcise destul. Îţi amâni plăcerea momentului cu încă un minut. Iei telefonul în mână şi te întrebi a mia oară în ultimele minute dacă o fi acum momentul potrivit. Numeri până la trei, îţi dregi vocea, cauţi numele în telefon şi apelezi alt număr. Întrerupi sunetul şi de data asta selectezi precis persoana la care vrei să ajungi cu vorba. Duci telefonul la ureche şi aştepţi. Şi ea nu răspunde. (...) Abia acum cafeaua e numai bună de băut. După acest sentiment că ai încercat, că discuţia a avut loc cel puţin o dată în mintea ta.

Şi-ţi vine în minte încă o dată fraza aceea din Creangă: se vede c-o fi venit dacă nu a mai venit.