12/17/13

un cutremur cât de mic

În zilele astea mi-e jale de toată lumea. De sistemul ăsta de relaţii si dispoziţii conform căruia trebuie să te trezeşti în fiecare dimineaţă cu greu, să-ţi cauţi şosetele, să te speli pe dinţi, să înghiţi cafea sperând că te va energiza, să te înghesui în metrou sau autobuz, să-ţi cari rucsacul de colo-colo, până te instalezi într-un scaun pe care trebuie să stai 8 ore cu un monitor exasperant în faţă...
El zice că e plina planeta acum de socialişti şi că e challenging să aiba de-a face cu ei. Me included. Eu însă cred că suntem în pragul unei mari crize, adică deja suntem în criză. Şi că trebuie să ne găsim un alt mod a trăi. Nu doar câţiva, ci toată lumea. Cât timp risipim trăind din contul celor 8 ore de truda zilnică, doar ca să te poţi întoarce seara acasă pe întuneric, să mănânci ceva la repezeală, apoi înainte de somn să-ţi promiţi mecanic că dacă nu mâine, atunci poimâine, sau răspoimâine calitatea vieţii ţi se va îmbunătăţi, plus gradul de optimism, plus nivelul de dopamină în sânge. Pentru că cel mai reconfortant moment al zilei e atunci când stingi lumina, dacă apuci să o stingi, momentul acela scurt înainte de somn când eşti liber, care îţi permite cumva "anularea completă a întregii trude zilnice".
De fapt, mereu îmi doresc o catastrofă, o calamitate, o revoluţie, un cutremur cât de mic, o minimă stare de urgenţă care să mă scoată din timpul asta care nu-mi mai place.

***
Dacă e cu subliniere atunci înseamnă că e post care face parte din seria de articole săpămânale pe care eu, Ntaşa şi SF ne-am angajat să le scriem. Câte un articol pe săptămână care să conţină un cuvânt sau propoziţie cheie comune. Este singura regulă, în rest nu există restricţii legate de temă, stil, mărime, formă. Pentru primele cinci săptămâni am extras cuvintele cheie din Aşteptându-l pe Godot, Eleutheria, Sfârşitul jocului; Priveşte, înger, către casă şi Toba de tinichea.