Era 8 jumătate când intram matinală în staţia de metrou. Aveam timp berechet să ajung la birou şi să citesc măcar 15 minute din cea mai recenta fascinaţie livrescă pe care am căpătat-o, din Zenobia lui Gellu Naum. Numai că nu am avut loc să păşesc în primul tren care a venit. Îl astept senină pe următorul. Cam aceeaşi situaţie, doar că nu îmi mai puteam permite să-l aştept pe al treilea. Îmi fac loc cu chiu cu vai.
La Unirii s-au revărsat puhoaie şi au năvălit altele.
O domnişorică cu ochii desenaţi şi somnoroşi ofta greu şi bătea nervoasă din picior. Tare puţini oameni îmi devin antipatici fără să scoată o vorba. Nu reuşeam să înţeleg substratul indignării ei, când era fix în aceeaşi situaţie ca toţi ceilalţi şi contribuia prin prezenţa-i afectată la nesfârşita aglomerare. Nu se puteau închide uşile, oala fierbea anost, soferul repeta apăsat: “pentru siguranţa dvs, îndepărtaţi-vă de uşi” Domnişorica de lângă mine iar oftează, ba mai şi chiţăie: ts, ts, ts...O doamnă cu cearcăne stătea chircită cu capul înăuntru, dar cu gluga în afară. Un alt domn are o expresie de dezgust pe faţă. Nu ştiu dacă e deliberată sau naturalizată.
Şi totuşi...în învălmăşeala aia de inşi nervoşi, de dimineaţă mohorâtă şi căznită, o doamnă ţinea cu grijă un buchet de crizanteme.