Vezi tu, Vadim era fratele meu. Mai mare. Ma ţineam de el cu o încăpăţânare autistă. Mai protesta, săracul, când amici alde Steopa şi Ghena îi tot dădeau ghes să scape de mine când aveau de plănuit vreo treabă serioasă. Vadim se codea, întrebându-i exasperat din ochi: Şi cu ea ce să fac? Apoi se uita cu ciudă la mine. Aşa ajungeau să mă tolereze ca pe un martor necesar la toate şedinţele lor ad-hoc din fata porţii sau la jocurile lor de cărţi cu cifre din care nu înţelegeam nimic.
Ştia Vadim că nu l-aş fi trădat never. Never.
Câte n-am făcut împreună.
Împreună am ascuns tigaia în grădina cu zmeură.
Împreună am făcut cartofi prăjiţi cu săpun şi usturoi cu un ochi la “Iubiri amăgitoare” la TVR de la ora 14.00.
Rămâneam stăpâni acasă. El cu ale lui, eu cu ale mele. El la chitară, eu la tobe. El folosea o mătură pe post de chitară, eu băteam frenetic în masă cu 2 rigle. Până mi-a venit în cap să folosesc drept tobă o cutie de conservă de scrumbie. Când găseam câte un cablu lung pentru microfon, eram solistă înfocată. Mare tămbălău. Cumplită hărmălaie. Imaginează-ţi că sala de concerte era o cameră aproape nemobilată cu pereţi înalţi. Un ecou fantastic. Atunci mi-am dat drumul la voce.
Când nu aveam partener de trupă, mă urcam în nucul de la poartă şi făceam acolo exerciţii vocale. Odată doamna învăţătoare I-IV, Tatiana Petrofuvna (cum o consemnam eu în jurnalul personal), a stat sub poartă nu ştiu cât. Când ni s-au întâlnit privirile, eu mai nu am căzut din copac de ruşine. "Credeam că-i radioul", a glumit ea fără milă.
Apoi sala de concerte a fost transformată în studioul artistului din tinereţe, haha. Îmi vine să râd, nu ştiu de ce. Vadim a pictat multe veri în studioul lui plin de praf, desene, picturi neterminate sau ratate cu pereţii pătaţi inevitabil de guaş şi alte cele. Acolo mă strecuram cu perseverenţă şi tăceam vinovată o habă, până mă observa. A trebuit să-mi încropească şi mie un şevalet minuscul.
Când am pierdut cărţile de la bibliotecă, a fost catastrofal. Cea mai catastrofală catastrofă din câte mi se puteau întâmpla pe atunci. Vadim îşi târâia picioarele cu o regularitate forţată la bibliotecă şi împrumuta câte 5 cărţi pe săptâmână. Pentru mine. Vreo doi ani sau mai mulţi, până am îndrăznit să cer bani ca să plătesc cărţile pierdute şi să-mi fac un nou abonament.
Când am pierdut cărţile de la bibliotecă, a fost catastrofal. Cea mai catastrofală catastrofă din câte mi se puteau întâmpla pe atunci. Vadim îşi târâia picioarele cu o regularitate forţată la bibliotecă şi împrumuta câte 5 cărţi pe săptâmână. Pentru mine. Vreo doi ani sau mai mulţi, până am îndrăznit să cer bani ca să plătesc cărţile pierdute şi să-mi fac un nou abonament.
Aveam o misiunea închipuită de a-l supraveghea. Acum râdem când îmi aminteşte şovăielnic de practicile mele de-a dreptul teroriste de pe atunci, dar nu pot spune că sunt flatată. Consumam multă hârtie pe vremea aceea şi mai mereu mă aprovizionam fără voie cu hârtii albe din caietele lui groase. Ajunsese sărmanul să-şi numeroteze singur foile.
Pentru că-l credeam timid, îmi asumam eu eroic misiuni dificile în numele lui. Cum ar fi să-i trimit fetei ăleia, superbe, dintr-o clasă paralelă cu el, poze cu inimi strâmbe, inevitabil străpunse, sub care scriam stângace 4 litere: LOVE. În una dintre fotografii, Vadim avea 5 ani şi stătea ca un soldăţel viteaz în armură pe un taburet. Era drăguţ oricum.
Mergeam şi la diriginta lui. Nimeni nu bănuia cât de frică îmi era să străbat holul acela imens până la clădirea unde avea el orele. Băteam însă ferm în uşă şi o rugam cu maximă seriozitate să mă anunţe pe mine, în primul rând, dacă se întâmplă ceva. Pe MINE. Eram filtrul necesar. Mami nu mai trebuia să ştie totul. Aşa îmi închipuiam eu, fireşte.
Câtă megalomanie la 9 ani, nu-i aşa. Azi nu mai e. Aş vrea s-o trag înapoi, de mânecă, din locul, anotimpul, ziua când s-a pierdut. Azi mă simt ca un gândac prăpădit într-o vilă întunecoasă, dar despre asta, altă dată.
***
Dacă e cu subliniere atunci înseamnă că e post care face parte din seria de articole săpămânale pe care eu, Ntaşa şi SF ne-am angajat să le scriem. Câte un articol pe săptămână care să conţină un cuvânt sau propoziţie cheie comune. Este singura regulă, în rest nu există restricţii legate de temă, stil, mărime, formă. Pentru primele cinci săptămâni am extras cuvintele cheie din Aşteptându-l pe Godot, Eleutheria, Sfârşitul jocului; Priveşte, înger, către casă şi Toba de tinichea.
Câtă megalomanie la 9 ani, nu-i aşa. Azi nu mai e. Aş vrea s-o trag înapoi, de mânecă, din locul, anotimpul, ziua când s-a pierdut. Azi mă simt ca un gândac prăpădit într-o vilă întunecoasă, dar despre asta, altă dată.
***
Dacă e cu subliniere atunci înseamnă că e post care face parte din seria de articole săpămânale pe care eu, Ntaşa şi SF ne-am angajat să le scriem. Câte un articol pe săptămână care să conţină un cuvânt sau propoziţie cheie comune. Este singura regulă, în rest nu există restricţii legate de temă, stil, mărime, formă. Pentru primele cinci săptămâni am extras cuvintele cheie din Aşteptându-l pe Godot, Eleutheria, Sfârşitul jocului; Priveşte, înger, către casă şi Toba de tinichea.