mă întrebam cum de stau ele priponite în aer, cu ce fel de aţă nevăzută sunt legate de cer şi dacă e aşa, cine le face nodurile?
în fine, să fiu sinceră, nu m-am putut lămuri ce era aia: vată, aluat puhav, ou bătut spumă sau doar apă condensată, cum ni se spunea la orele de geografie.
sau poate resturi de aripi de la păsări care s-au agăţat de cer de frică să nu pice şi cineva le-a făcut grămăjoară în moviliţe de puf. sau poate stelele care nu vor să doarmă se bat cu pernele şi fac puf peste tot, se poate şi aşa.
mă minunam fireşte la toate aceste lucruri din pântecul de oţel al unei păsări fără prea mult suflet dar care reuşea cumva să se ţină în aer, care îşi făcea loc cu grijă printre animăluţele de puf ale cerului, de frică să nu strivească vreo broscuţă mai adormită sau să dea din greşeală în trompa vreunui elefant de vată care nu ar putea să se ferească într-o parte din cauza greutăţii, fireşte.
cum mă uitam eu aşa la ele, cum stau nemişcate, mă temeam să nu vină dintr-o dată vreun zmeu mâncău care să se apuce să înghită vata dulce a cerului şi să rămână văzduhul golaş şi singur prin care, cine ştie, să se întrezărească chestii urâte din afară, cum ar fi gaura neagră a universului sau ceva foarte şi foarte înspăimântător.