Taman cânta „once i wanted to be the greatest” în winamp când am deschis în lehamite gmailul. Mailul ăla venise fix în intervalul cât mă plimbasem pe alte site-uri ca să verific dacă mai sunt bilete ieftine spre Londra şi mai apoi cât durează şi cât costă să ajung din Londra la Oxford. Şi cam cât costă chiria în Oxford.
Eh, mailul ăla avea câteva rânduri sau mai exact 3 paragrafe. L-am scanat o dată şi n-am înţeles despre ce e vorba. Abia în paragraful din mijloc, rândul din mijloc, fix în mijloc am dat de „we regret to inform you”.
Of course. Miracole nu se întâmplă. Londra nu crede în lacrimi. Şi eu nu mai am puteri să visez. M-am săturat să sper, să mă consum proiectându-mă într-o perspectivă care se destramă cât ai scrie în paragraful din mijloc, rândul din mijloc, fix în mijloc „we regret to inform you”. Ei, lasă, nu mai regretaţi.
You fool you.
Acum din străfundurile minţii mii de voci se hlizesc indecent pe seama mea. Doar Si, P, E şi Zs îmi fac din mână trişti pe un mal de Tamisă promiţându-mi alergături nocturne printr-o Londră imperială, cafele prin localuri zgomotoase, concerte cu lumini colorate, ascunzişuri prin bookshop-uri strâmte şi vechi, tăvălit prin iarbă umedă şi foarte verde, ciclism gâfâit prin ploaie, cu pelerină şi băscuţă tricotată şi câte şi mai câte, în timp ce o voce din cap îmi reproşează apăsat: You fool you.
Mă rostogolesc în jos cu ochii închişi.