Eram abătute amândouă. Eu nu ştiu dacă aveam motiv sau dacă trebuia să am unul, dar era una din acele zile când tare te mai saturi de faţa ta, de privirea ta, de părul tau, de mâinile tale etc. Ne-am tolănit pe o canapea şi ne străduiam să ne convingem una pe cealaltă că e vremea de vină. Sau serotonina din sânge sau dopamina sau orice altă substanţă din organism despre care savanţii spun că asigură starea de bine.
Li mi-a povestit că face periodic exerciţii de zâmbet în oglindă. Hahah, încep să râd prosteşte. Chiar? Cum? Îmi spune apoi că nu prea ştie cum arată când râde tare, mult, toată pe dinafară De fapt, ar vrea să se vizualizeze în momentul în care va râde tare, mult, toată, pentru că nu s-a întâmplat încă.
La masa din faţa noastră se perindă grupuri de turişti care vorbesc ba în poloneză, ba în germană, ba în italiană. Îşi beau ceaiul, înghit prăjitura, discută ceva aprins cu priviri plictisite, îşi încălzesc mâinile, apoi îşi pun mănuşile şi fularul, se ridică şi pleacă. Noi stăm de vreo două ore printre perne, înconjurate de cărţi şi foi. În tot acest răstimp abia dacă am schimbat 3 vorbe. Adevărul e că în acest interval am fost ocupată. De două ore scormonesc în minte momente + poze când am râs tare, mult, toată. Rezultatul e incert.