Când tocmai conversam firesc cu scriitura lui Pamuk despre Istanbul, în autobuz au răsărit de neunde 2 doamne cu pufoaice şi au început să verifice biletele. Una din ele se postează chiar lângă mine iar eu încep să mă agit în stilu-mi caraghios. Caut în rucsac, caut în pungă, nu dau de portofel. Îmi vine să-i spun să revină în 2 minute, dar mi-am amintit că nu ştiu maghiară şi doamna pare de neînduplecat. Deja ştiu ce e în mintea ei: duduia asta care se face că citeşte şi apoi se face că nu-şi găseşte portofelul. Las' că vă ştiu eu trucurile!
În sfârşit, după un minut de panică şi jenă, scot victorioasa portofelul. Doamna vociferează un „koszonom” şi-şi vede de treabă iar eu de carte.
***
Mai urc o treaptă pe scara rulantă din metrou şi ating fără să-mi dau seama rucsacul domnului din faţă. Domnul se întoarce circumspect şi mă priveşte sever. Pe faţa mea un zâmbet de rutină. Domnul se întoarce cu privirea tot bănuitoare şi îşi trage rucsacul mai în faţă. Ups. Gestul în sine m-a indispus. Tocmai eu să fiu bănuită, când am avut atâta de tras de pe urma necuviinţei altora de a râvni la ce nu e al lor...
Încă îmi stăruie în minte spaima instantă pe care am resimţit-o în mod repetat când căutam în geantă fără nici o şansă să găsesc ce caut.
De atunci mă bucur de fiecare dată când pipăi portofelul în geantă.