Îmbulzeală la poştă. Stăm în vreo 4 cozi şi încă mai vin oameni. La ghişee e un timp mort. După paravan abia de vezi ceafa funcţionarei aplecată.
Băieţelul vorbea tare şi răspicat. Pusese stăpânire pe geanta mamei şi punea aceeaşi întrebare: Când mergem acasă? Văzuse el bine că lumea e cam tensionată pe acolo. Mama lui atrăsese aproape un tacit oprobriu public pentru că vorbise şi ea tare şi răspicat la telefon cu o oarecare doamnă avocat. Funcţionarele îşi ridicau pe rând capul din hârtii şi o apostrofau:
- Doamnă, vă rog să nu mai vorbiţi la telefon.
Alte mătuşici din coadă îşi dădeau ghes şi ele şi îi repetau acelaşi directiv:
- Doamnă nu mai vorbiţi la telefon.
Doamna se emoţiona şi mai tare pentru că probabil nu mai auzea distinct ce directive îi dădea interlocutorul ei telefonic.
- Maaaami, ai uitat să închizi asta! Am închis-o eu.
- Da, puile, bravo, eşti cuminte.
- O să vă rog data viitoare să nu mai folosiţi telefonul în incinta oficiului poştal.
- Sărut mâna, ştiu că deranjez…
- Maaaami, când mergem acasă???
- E ora lui de dormit, la ora asta dormea deja.
- De când a apărut computerul, lucrurile merg mult mai încet.
O voce pe care o ştiu din emisiuni, înregistrări audio şi de la Sighet. Mă întorc către cel care a emis această constatare la care toată lumea a chicotit, fără să-l contrazică însă. Mai îmbătrânit decât îl ţineam minte, cu geanta mare, trenci, fără baticul care l-a consacrat. Îl observasem şi mai înainte cum a intrat şi a întrebat respectuos cine e la urmă? I-am aruncat câteva ocheade toată un zâmbet lui N. D. Las' să ştie că nu e om de rând la coadă. Parcă el e. El e.
- Sunt cu taxiul, mersi din suflet, vreau doar să plătesc telefonul…cât e? Cincizeci şi cât?
Un domn masiv, jenat şi transpirat căuta înţelegere în jur.
- Domnule, şi noi aşteptăm, şi noi ne grăbim….
- Am lăsat taxiul…(pauză câteva secunde)…mătuşa mea e bolnavă şi nu poate…Cincizeci şi cinci? Cincizeci şi patru? Merci din suflet.
- Noooo, că pe mine profa mă conoaşte…Haideţi, domnule Octavian, sponeţi dvs. Şi mă simt prost că no ştiu. Dar stau şi eu aşa să-mi arăt interesul…Noo, toată ziua am mâncat Fornetti.
În staţia de autobuz am stat ca pinguinii, unii lângă alţii, strânşi sub umbreluţă. Cam ca la poştă. Eu îmi spălam para roşie în ploaie.