Mă uitam dintr-o parte la lumea aceea îngrămădită, să tot fi fost vreo două sute, sau vreo trei. Funcţionara citea din toţi plămânii o listă de nume şi împărţea caziere. Nu se aude, nu se aude, mai citiţi o dată, se auzeau voci supărate din mulţime. În rusă. Viitori posesori de paşapoarte româneşti.
[M-am lăudat de multe ori că eu nu vorbesc rusa pe teritoriul Moldovei. Dintr-un principiu încăpăţânat. Nu şi nu. Răspund în română şi dacă interlocutorul nu înţelege, îi amintesc cu ocazia asta că nu ştie limba ţării pe teritoriul căreia se află. Competiţie timidă de legitimitate. Nu vreau să-ţi fac pe plac şi să vorbesc pre limba ta în ţara mea, dacă tu nu îmi respecţi limba şi nu depui minim efort să mă înţelegi. Aşa că...nu prea ştiam cum ar suna rusa din gura mea, m-am obişnuit prea mult cu o rusă auzită şi vorbită de alţii.]
Îmi scot aparatul foto. Un domn îmi spune ceva în rusă şi sunt gata să-l rog să se mi readreseze în română. Îmi zice că e bulgar din Sofia şi că ar trebui să pun pozele pe net să vadă lumea ce "бардак" e aici. Şi pentru că îl priveam încă cu nedumerire, îşi scoate la vedere buletinul de identitate şi paşaportul bulgăreşti. Am dat să continuu discuţia în română, dar ne înglodasem, nu se putea şi gata. Ei şi atunci am hotărât: cu un bulgar se poate! Simt un fel de jenă. Îmi vine să recurg la pantomimă, răscolesc prin minte corespondentul rusesc al românescului "uşor". Mă uit în sus ca un şcolar şi rostogolesc la nimereală cuvinte aproximative în afară şi...culmea, mi se răspunde, discuţia continuă firesc în regim dialogal. Am căpătat curaj. Mi-a povestit despre părinţii lui din Taraclia, despre tatăl lui care ştia şi română şi rusă şi turcă, despre şcoala românească de pe vremuri, despre alfabetul chirilic, despre cum a plecat, despre cum îi e greu să se întoarcă, despre prietenii lui din Moldova etc. Între timp, îl zăresc pe B. eliberat din captivitatea mulţimii, împăturindu-şi bucuros cazierul. Închei discuţia cu un "всего хорошего" şi îmi iau rămas bun. Înainte ca B. să-mi ceară socoteală, îi explic: cu un bulgar se poate. B. face ochii mari, apoi mă întreabă dacă o să se supere românii că o să le dea un cazier îndoit.
[M-am lăudat de multe ori că eu nu vorbesc rusa pe teritoriul Moldovei. Dintr-un principiu încăpăţânat. Nu şi nu. Răspund în română şi dacă interlocutorul nu înţelege, îi amintesc cu ocazia asta că nu ştie limba ţării pe teritoriul căreia se află. Competiţie timidă de legitimitate. Nu vreau să-ţi fac pe plac şi să vorbesc pre limba ta în ţara mea, dacă tu nu îmi respecţi limba şi nu depui minim efort să mă înţelegi. Aşa că...nu prea ştiam cum ar suna rusa din gura mea, m-am obişnuit prea mult cu o rusă auzită şi vorbită de alţii.]
Îmi scot aparatul foto. Un domn îmi spune ceva în rusă şi sunt gata să-l rog să se mi readreseze în română. Îmi zice că e bulgar din Sofia şi că ar trebui să pun pozele pe net să vadă lumea ce "бардак" e aici. Şi pentru că îl priveam încă cu nedumerire, îşi scoate la vedere buletinul de identitate şi paşaportul bulgăreşti. Am dat să continuu discuţia în română, dar ne înglodasem, nu se putea şi gata. Ei şi atunci am hotărât: cu un bulgar se poate! Simt un fel de jenă. Îmi vine să recurg la pantomimă, răscolesc prin minte corespondentul rusesc al românescului "uşor". Mă uit în sus ca un şcolar şi rostogolesc la nimereală cuvinte aproximative în afară şi...culmea, mi se răspunde, discuţia continuă firesc în regim dialogal. Am căpătat curaj. Mi-a povestit despre părinţii lui din Taraclia, despre tatăl lui care ştia şi română şi rusă şi turcă, despre şcoala românească de pe vremuri, despre alfabetul chirilic, despre cum a plecat, despre cum îi e greu să se întoarcă, despre prietenii lui din Moldova etc. Între timp, îl zăresc pe B. eliberat din captivitatea mulţimii, împăturindu-şi bucuros cazierul. Închei discuţia cu un "всего хорошего" şi îmi iau rămas bun. Înainte ca B. să-mi ceară socoteală, îi explic: cu un bulgar se poate. B. face ochii mari, apoi mă întreabă dacă o să se supere românii că o să le dea un cazier îndoit.