Acum vreo 7 ani, Ela era la ușă. I-am deschis și în secunda următoare m-am întors. Nu mă puteam uita la ea și îmi venea să plâng. Semăna cu fetița aceea din promo-uri televizate prin care niște filantropi aveau de gând să-i adune bani pentru operație de leucemie. Era senină tare, aproape feric-ită de gestul de a-și rade tot părul din cap. Zicea că e o penitență care-i procură bucurie ca nici o alta. Mie doar îmi părea rău în timp ce mă tot chinuiam în minte să le țin pe cele două Ele alături. Acum un an, o așteptam pe N. la BCU. Mi s-a tăiat iar răsuflarea când mi-a venit în întâmpinare. Și ea m-a frapat cu o atitudine de volnicie câștigată prin acest act. Apoi am dat de citatul ăsta ("Once in every woman's life she should cut off all her hair, pin it up on her wall and contemplate the nature of impermanence.") și am zis că e despre N. și Ela. A urmat apoi o reflecție sacadată în grup:
Mar: Mi-am taiat gâța prin clasa a șasea, o țineam în pungă și vreo 5 ani la rând o contemplam din când în când. Dupa ce m-am săturat să contemplu "nature of impermanence", am vândut-o pentru un preț aproape simbolic, pentru un scop mai puțin simbolic.
Lga: Eu mi-am lipit (sau cusut?) gâța din clasa a treia la păpușă. Avea părul prea scurt și nu o puteam împleti.
N: Eu îndeobște l-am lasat la frizerie, să îl contemple mătura. Îmi era de ajuns sa mă uit în oglindă și îmi vedeam the nature of impermanence.
Tor: Eram în clasa a șaptea sau a opta cand mi-am dat, ultima oara, jos părul si m-am transformat în băiețel. Am plecat plângând de la frizerie și am ținut-o în bocete vreo 2 zile. Sincer, n-aș repeta niciodată experiența asta. Prefer să mă fac verde-n cap decât să-și bage cineva foarfeca la mine-n păr.
Mar: Verde, zici...
Rista: Am zis că mă voi tunde...într-un viitor. Când decid că mă simt capabilă să imi port ușurimea capului prin lume, vă trimit poze.