În urmă cu puţin timp au murit la interval de 2 săptămâni 2 prieteni. Am stat mult timp inertă încercând să-mi dau seama ce înseamnă asta. Acum mai aflu că Lhasa a murit când abia se începuse anul ăsta foarte nou. Nu ştiu dacă rămân mai vie când unii dispar pur şi simplu dintre noi, nu ştiu dacă suntem în stare să ne conştientizăm aflarea în lume sau mai ales, aflarea încă în viaţă când brusc aflăm că nu o să mai vedem vreodată pe cineva.
Îţi trăieşti zilele una câte una, îmbătrânind, obosind şi ştii că atunci când vei ajunge să te saturi de numărătoarea asta lentă, ele se vor termina şi ţie nici că-ţi va părea rău. Dar e nedrept să cazi în gaura din mijlocul drumului fără să fii pregătit pentru asta. Toată viaţa îţi va fi irosită pentru că tu nu ai reuşit să-i dai o finalitate, pentru că va fi o poveste neterminată care n-a parcurs toate momentele subiectului, care poate nu a ajuns nici măcar la intrigă.
Aseară mergeam pe întuneric şi mă gândeam că noaptea din jur e plină de morţi. Şi-mi repetam: lasă-morţii-în-pace.
Atâtea înmormântări în vieţile noastre, îngropăm pe veci tot felul de lucruri la care ţinem, despărţind viaţa de moarte încă o dată. De câte ori însă am celebrat viaţa, prin ce ritualuri ne marcăm aflarea încă în viaţă? Zilele de naştere m-au deprimat întotdeauna, ele nu fac decât să-ţi amintească de trecere, de înaintare (în neant, nu în viitor). De fapt, e tot mai greu să trăieşti mai departe cărând atâta moarte după tine.
şi un fel de post-scriptum:
Soon this space will be too small