Parcă buni adusese pe lume un copil pocit, un bot de aluat diform ce trebuia cumva modelat. Parcă trebuia să-l scoată din întunecimea materiei, să-l dezvelească de straturi. Când bunica crezuse că-i gata şi-i numai bun de adus pe lume, l-a aşezat într-o cratiţă cu faţa în sus ca pe un pateu dolofan. Cand l-a luat în palme şi l-a privit cu atenţie, buni a început a striga şi a boci: “văleu, copilul ista îi operat la ochi, văleu!” Când m-am uitat şi eu mai bine la moviliţa aceea de carne rumenă, am văzut şi eu că un ochi era aglutinat, închis foarte tare înauntru.
Când am stat să psihanalizez cimilitura asta de vis, am constatat că mi se trage de la prea multă aglaja veteranâi şi de la rememorările recente ale bunicăi mele (pre numele ei olga) despre război şi foamete.