Cică era un individ prezentabil. Cică stătea picior peste picior spre geam şi bolborosea ceva. Cică avea ochelari de vedere cu lentilele rotunde şi mari. Cică îşi vorbea sieşi. Proiecţiei din geam.
Cică oricât de aglomerat nu era în autobuz – în proximitatea lui nu era nici un loc ocupat. Un domn care de-abia urcase, avid după un interstiţiu tihnit în poziţie de şezut în fund, s-ar fi ridicat contrariat de pe scaun după numai câteva secunde.
Pentru că nimeni nu suportă în preajmă un om care vorbeşte cu sine, care îşi povesteşte sieşi lucruri, care gândeşte cu voce tare, care îşi afişează (agresiv şi tulburător) singurătatea sau însingurarea, în-depărtarea, desprinderea de ceilalţi, autonomia.
La uşile din mijloc se formase ad-hoc un consiliu de privitori cu ochi trişti şi jenaţi în care se citea compasiunea.
Dar personajul nostru nu a privit o singură dată în jurul lui. Între el şi lume exista o membrană protectoare invizibilă, un rânjet care alunga toate duhurile nebinevoitoare. Nu exista pentru el decât referentul dialogal din geam. Şi ce dacă era imaterial? Şi ce dacă semăna cu el la chip? Şi ce dacă nu-i răspundea nici într-un fel? Şi ce dacă nu-l aproba, nu-i zâmbea, sau nu-l privea mânios? Îl asculta. Era suficient pentru dialogalul nostru ca atunci când ridica el ochii să ştie că există nişte ochi care să-l primească, în care să se scurgă toată singurătatea lui.
Deşi ştiu că nu era singur. E întovărăşit mereu de o prezenţă disociată de el însuşi, o alteritate intimă – mereu la îndemână, în care să te încrezi, cu care să te confunzi, în care să te vezi din când în când (când alţii te privesc cu compasiune în autobuz, bunăoară).