Cunosc două tipuri de a cuvânta: producerea unui discurs elaborat, plin de tâlc şi rost narativ, din care se întrevede o voluptate a spunerii, pe de o parte şi vorbăria gratuită, trăncăneală de cartier sau mahala, nedepozitară de alte semnificaţii decât cele declarate. Cu alte cuvinte, un Zaharia Fântânaru şi un Mitică, un povestitor sfătos şi un palavragiu ordinar, un Creangă savuros şi un Caragiale la berărie
I. Voluptatea spunerii
« fiindcă atuncea a fost la Hanu Ancuţei vremea petrecerilor şi a poveştilor… »
Poveştile noastre sunt un prim indiciu creditabil despre trecerea noastră semnificativă prin lume. Ne sunt dragi momentele în care depănăm povestiri, anecdote sau păţanii insolite la gura sobei, copiilor înainte de culcare, sau la un foc haiducesc în pădure. Asta pentru că povestirea în sine este un extraordinar element de socializare, de înţelegere şi empatie reciprocă. Povestirea are loc numaidecât într-un cadru specific (într-un spaţiu privilegiat, un topos), este accentuat evocatoare şi are un pronunţat caracter persuasiv, asigurat de oralitatea stilului. În mod esenţial, ritualul zicerii presupune amânarea permanentă a epicizării evenimentelor reactualizate. Naratorul lungeşte cu bună ştiinţă desfăşurarea întâmplărilor relatate, pentru a menţine starea de suspans şi interes. Ritualul zicerii e construit pe funcţiile conativă (adresarea directă către auditor) şi fatică (înserarea unor semnale pentru verificarea receptorului) ale limbajului.
În definitiv, scopul povestirii este de a impresiona, nu de a comunica, fapt ce impune o subiectivitate accentuată a relatării întâmplărilor şi defineşte statutul naratorului necreditabil.
Decameronul lui Boccaccio, 1001 de nopţi, Canterbury Tales de Chauces sau Heptameronul Margaretei de Navara, sau chiar Banchetul lui Platon sunt exempli gratia de exerciţii narative. În eposul românesc se distinge grupajul de povestiri din Hanu Ancuţei de Mihail Sadoveanu. Oamenii se retrag într-o coordonată spaţiului, sustrăgându-se curgerii prin terapia verbală şi reiterând funcţia ontologică a povestirii. Se instituie un aer de basm, legendă, miraculos, ambianţa mitică facilitând iniţierea în fabulos. În Hanu Ancuţei nu istoriile propriu-zis alcătuiesc substanţa textelor, ci tâlcul cuprins de acestea şi, mai ales, coordonata afectivă concentrată în ritmul zicerii lor de către naratorii – personaj (comisul Ioniţă, Ienache coropcarul, căpitanul Neculai Isac, Zaharia fântânarul), naratorii – martor (călugărul Gherman, moş Leonte zodierul, orbul sărac Costandin), naratorii – pretext (ciobanul de la Rarău, Costandin Moţoc, liţa Salomia).
Povestitorii îşi aleg cu grijă cadrul, contextul fizic în care vor da curs narării unor întâmplări insolite, el fiind unul ocrotitor, protejat de intervenţii externe, de inserţia brutală a realului (un topos specific este hanul). Climatul fizic trebuie să fie şi el prielnic, vremea poveştilor e înserarea, timpul nocturn, când dinamica cotidiană încetează, iar spaţiul întreg este redus la uniformitate de întuneric, prin ştergerea contururilor. Focul (în sobă sau în pădure) este un element de decor, cu funcţionalitate mistică. Căldura pe care o emană creează impresia de familiaritate şi apropiere. Povestitorii şi auditorii (instanţele receptive) se strâng deopotrivă în jurul lui şi focul este cel care individualizează scena, solidarizându-i. Curgerea timpului este abolită, aceasta fiind măsurată de acu încolo cu unităţi psihologice. Naratorul preia în acest moment pârghiile desfăşurării ritualului. Atenţia este focusată asupra sa mai mult decât asupra conţinutului. Discursul său este construit cu atenţie la detalii, cu tonalităţi solemne şi complicităţi colaterale în conformitate cu un ceremonial al zicerii.
Personajele (povestitorii şi auditorii, deopotrivă) cunosc şi gustă cu neprefăcută plăcere savoarea cuvintelor. Limba, în cazul lor, nu e doar un mijloc de comunicare, ci o stare, o modalitate de fiinţare într-un timp şi un spaţiu privilegiate, rupte de cronologia imediată. Povestirea se comportă astfel ca un modus vivendi, ca „o necesitate psihologică, o delectare, o artă a petrecerii timpului”(Al. Săndulescu).
Realitatea n-a fost niciodată suficient de încăpătoare pentru asemenea excursuri orale[1]. Ce-ar fi fost copilăria noastră fără privilegiul accederii prin intermediul poveştilor într-un spaţiu atotputernic, în care imaginaţia poate reordona totul într-o clipă? Cum ar supravieţui mintea ingenuă fără bucuria alternării unor lumi complementare, una concretă şi una perfect-minunat plăsmuită ?
Nu spun că naratorii autentici au dispărut sau nu există sau că sunt disponibili numai prin apel la poveste şi fantezie, ci că ei sunt rari. Eu am întâlnit până când doi.
II. Sporovăiala necesară
Vorbim mult. Mânuim logosul cu pricepere în orice situaţie. Vorbim aşa şi pe dincolo, când se poate şi când e nevoie de o discuţie reparatorie, compensatorie a unei cozi la bilete, la secretariat, la reduceri, la casă, în îmbulzeala din metrou sau autobus, când eşti în aşteptare şi timpul trebuie umplut cu ceva că trece mai repede şi tu ai astfel senzaţia că n-ai stat degeaba. Ne „întreţinem”, ne povestim întâmplările, necazurile, bucuriile, surprizele de peste zi cu regularitate unor confidenţi, nu fără a scăpa de doza de convenţionalism social, neavansând prea mult în „întâmplat”, cum fac naratorii autentici.
Oratorii anonimi îşi onorează statutul din plictiseală, din exces de timp sau energie verbală. La urma urmei şi vorbăria socială e o ocupaţiune care consumă timp şi energie. Deşi nu costă bani. Ba dimpotrivă, oratoria publică îţi poate aduce prinos ceea ce numim „însemnătate socială”, pentru că, în mod obişnuit, cel ce ia cuvântul (îl are!) e un om puternic care ştie şi comentează, e la curent cu tot ce mişcă şi nu ezită să se pronunţe.
În staţie, obosiţi sau preocupaţi de ceva anume, dăm peste un coleg sau o cunoştinţă; intimitatea noastră e dată peste cap, pentru că unul dintre noi trebuie să iniţieze o „discuţie de protocol”, chiar la faţa locului şi până vine autobusul. „Salut, ce faci?”, „ Bine”, urmează răspunsul neschimbat.
„ - Nu mai vine autobusul…o fi prins rădăcini în trafic pe undeva…Mă, de ce n-ai venit ieri la curs?
- Păi, ştii…”
Şi de aici naraţiunea se declanşează…
Şi aceasta e o poveste cu un referent concret, produsă într-un context anume, dar tâlcul ei, rostul ei narativ nu e la fel de evident ca în poveştile fabuloase. Discursul este încadrat în anumite stereotipii de limbaj, convenţii de exprimare, iar subiectul este unul aproape derizoriu ca un balon de săpun, inexistent după ce discuţia s-a consumat.
Relaţionăm foarte bine, mai ales când vine vorba să ne avântăm în discuţii încropite ad-hoc, pe teren, avansând subiecte la îndemână: de la necazuri personale prezentate în versiune detaliată, cu prelungiri şi adausuri, la probleme de interes general: când naşte nevasta tânără a multimiliardardului X, A s-a certat cu C, D s-a îngrăşat, I are gura frumoasă etc. Într-un timp, îmi creasem obişnuinţa de a fi atentă la sporovăiala ocazională de prin târg, transport sau de prin megieşi. Or, spaţiul public, în toate variaţiunile sale (crâşmă, şcoală, magazin, transport) reprezintă un laborator de date neprovocate, o agora, un sfat neconvocat ţinut simultan în mai multe amplasări, prin care se conturează auroral gândirea socială. De la nevestele bătrâne care scuipă seminţe şi vând abţibilduri în piaţă şi pretutindeni, de la domniţele rujate şi colorate în nuanţele vremii, la transportul public aglomerat mereu de lume diversă: femei îmblănite cu sacoşe bălăbănind care se înghiontesc înnebunite în căutarea unui loc liber, bărbaţi cărunţi cu ochii trişti şi mâini obosite până ajungem din nou la junime… oameni necăjiţi, dar gata de a se pronunţa despre cursul vremurilor, despre moravuri şi tendinţe, despre lucruri care evoluează şi care nu, despre riscuri şi posibilităţi, toate aceste discuţii – instantanee colocviale – purtând pecetea ocazionalului. Toată lumea se exersează în meşteşugul rostirii publice: inginerii, contabilii, magazinerii, ofiţerii, pictorii, bişniţarii – toţi dau târcoale virtuozităţii retorice.
Poveştile lor se referă însă la o realitate normată, cu anumite legităţi spre deosebire de referentul „povestitorilor autentici”. Ocaziunile şi determinările spaţiale ale discuţiilor sociale sunt neglijabile, spaţialitatea susceptibilă de a încăpea asemenea interacţiuni colocviale fiind nepretenţioasă.
Avansând în acest tip, dacă societatea caragiliană ar fi suprapusă peste versiunea noastră, în unele locuri s-ar confunda. Mitică! Da, Mitică! Pache, Tache, Lache… Protopopescu, Ionescu, Conu Leonida sau alţii, mai stau azi la coadă, se mai întreţin cu ordinea zilei sau dezbateri de interes naţional prin localuri publice, iar cucoane împodobite îşi mai fac şi ele confidenţe uneia alteia… Societatea noastră se plictiseşte enorm, viaţa pare oricum anodină, pitorescul aparent al vieţii moderne agasează până la urmă, rutina persistă. Şi ceea ce izbeşte, ceea ce sare în ochi, ceea ce caracterizează specia noastră este „pletora comentariului, taclaua enormă şi ieremiada histrionică"...