Ceva asemănător mie: Eşti voluntar în fiecare gest închipuit.
Tu trebuie să ştii că poţi să faci totul. Uite, numai dacă ai vrea, ai putea să te ridici din pat, (a voi înseamnă a putea), ia plapuma aia de pe tine, eşti posomorâtă ca un frig început, suntem atât de puternici, eşti atât de puternică, ne-am putea închipui atâtea, dacă te ridici în picioare înseamnă că trec prea mulţi pe lângă tine, că puţini se opresc, numai tu te-ai oprit locului şi chiar nu mai trebuie să faci nimic. Eşti pregătită să pleci.
Nu pot, nu pot, pot nu, mi-e frică, mi-e frică, ţi-e frică, ţi-e frică, frică ţi-e, domnule, de ploaia ce vine, de furnicile care vi se vâră sub mânecă, de noaptea atoateîncăpătoare, de oameni, de umbre, de alte gânduri şi mie şi mie şi mie…mi-ar părea bine să fii aici.
Figurantul întristător: Sunt cântece de leagăn pe care le ascult, le mai am încă în minte.
Eu: Sunt voci pe care nu le pot desluşi, le aud amestecate şi mă ghemuiesc micuţă în pumn. Din poveste au venit să mă mângâie patru arici şi o păpuşă cu părul portocaliu care vorbeşte.