Sunt năstruşnic, sunt o păpuşă plictisită, daţi-mi un motiv să zâmbesc, nu ştiu să cânt, abia ştiu să tac şi să mă uit la voi, sunteţi ca brazii de Crăciun, mă tot întrebam ce e în capul vostru, cu ce fel de vată vi-l umpleţi de stau aşa mari şi frumoase şi moi, să tot dormi în/cu ele. Nu mă trageţi de urechi, puneţi puţin ruj pe obrajii palizi ca să arăt simţitoare, voi vă iubiţi tare-tare, nu înţeleg cum poţi să iubeşti un cap plin cu vată (ca o pernă), vă tot gândiţi că tot ceea ce tac e un lung discurs nerostit, nu am să-l pot pronunţa niciodată, de fiecare dată când încerc nu îmi reuşeşte nici să deschid gura, de parcă aş fi o păpuşă colorată de cârpă cu gura cusută strâmbată într-un zâmbet ştrengar înveşnicit. Nici o pastilă, nici un deranj, nu pot să stau, tot plec de multă vreme, măsor imaginar distanţa, mie îmi pare totuşi că nu m-am mişcat de pe scaunul acesta. Şi lucrurile din jur par aceleaşi, poate că aşa şi este, spaţiile încadrate de patru pereţi sunt la fel de pătrate, ce linii drepte, cât echilibru, pe toţi vă preocupă perfecţiunea. Nu am să pot ieşi de pe uşa asta, e inutil, am doi cercei de care atârn, de care sunt mândră şi care nu se potrivesc cu nici o bluză, să-mi schimb culoarea pielii, să-mi schimb componenţa, limba, eventual.
De ce plângeţi, de ce sunteţi neliniştiţi, ce vă supără, să beţi multă apă, să fim demni, doamnelor şi domnilor, să ne mândrim cu suferinţa noastră, cu modul nostru de a plânge delicat, ce frumos strălucesc ochii care plâng, uneori când plâng, nu-mi ajunge apă, mă strâmb cumva şi trece, dar cu lacrimi nu plâng niciodată, dacă aţi şti ce deranjant e….nu am nimic să-mi reproşez decât defectul acesta care e copleşitor, nu-mi merge nimic şi mă înciudez şi îmi vine să plâng şi nu pot.
Ca şi degetele mele grele, le ridic în aer şi rămân acolo blocate, nu mai vin înapoi.
Nu pot spune nimic esenţial, vântur cuvinte suflu doar nu mai am bomboane.