După câteva ore de somn (mă culcasem spre dimineaţă), m-am zmuls tenace din pat pe la fără 10 minute 9. Ajunsă în staţie, pierd autobusul în ultimele 20 de secunde, privindu-l cum pleacă din staţie de cealaltă parte a străzii în neputinţă de a traversa şoseaua aglomerată. Următorul autobus a venit cam în 8 minute. Întârziam oricum. 8 minute sunt esenţiale dimineaţa când vrei să ajungi la un seminar şi când totul e calculat cu precizie (şi zgârcenie) matematică.
În autobus – o mireasmă specifică. Neschimbată. În spatele meu, 3 persoane volubile se întreţineau în polemici cotidiene. Cu o privire tâmpă se bungheau una în alta şi-şi apărau dreptul la liberă exprimare: „1000 dă mărci?...pfiuu...hai 750...da 1000 dă mărci?! De ce nu i-ai pus, mă, la CEC?”, strigau doi în acealaşi timp către cel de-al treilea, neînţelegându-se nicidecum.
La a doua staţie – o apariţie pitorească. Un individ cu o înfăţişare umilă, cu ochii roşii, mic şi fără dinţi, echipat cu un acordeon de care atârna o sticlă tăiată aştepta cuminte ca lumea să urce şi să coboare ca să-şi facă loc şi el cuviincios în autobus.
După ce uşile s-au închis, inspiră adânc, prelung, luîndu-şi o alură de om serios şi îşi demară cu aplomb numărul artistic. Ce-am auzit după aia, nu pot descrie...un horcăit întrerupt, din care puteam să disting un clănţănit „dâr....dâr...dâr” şi nişte sunete dezacordate de acordeon pe un ton de lamento continuu. Oratorii publici din spate îşi înteţeau discuţia controversată, ridicând vocea pe măsură ce nefericitul rapsod se chinuia să scoată vocalize. O dimineaţă apocaliptică. Pe bune.
În autobus – o mireasmă specifică. Neschimbată. În spatele meu, 3 persoane volubile se întreţineau în polemici cotidiene. Cu o privire tâmpă se bungheau una în alta şi-şi apărau dreptul la liberă exprimare: „1000 dă mărci?...pfiuu...hai 750...da 1000 dă mărci?! De ce nu i-ai pus, mă, la CEC?”, strigau doi în acealaşi timp către cel de-al treilea, neînţelegându-se nicidecum.
La a doua staţie – o apariţie pitorească. Un individ cu o înfăţişare umilă, cu ochii roşii, mic şi fără dinţi, echipat cu un acordeon de care atârna o sticlă tăiată aştepta cuminte ca lumea să urce şi să coboare ca să-şi facă loc şi el cuviincios în autobus.
După ce uşile s-au închis, inspiră adânc, prelung, luîndu-şi o alură de om serios şi îşi demară cu aplomb numărul artistic. Ce-am auzit după aia, nu pot descrie...un horcăit întrerupt, din care puteam să disting un clănţănit „dâr....dâr...dâr” şi nişte sunete dezacordate de acordeon pe un ton de lamento continuu. Oratorii publici din spate îşi înteţeau discuţia controversată, ridicând vocea pe măsură ce nefericitul rapsod se chinuia să scoată vocalize. O dimineaţă apocaliptică. Pe bune.