verde mânjit

Îmi plac zilele semiploioase (de parcă ploaia ar fi un fenomen/ o stare intermediară, între a se manifesta total sau numai un pic – dar poate că aşa e). Aşadar, zilele în care plouă zgârcit, mărunt, în care trotuarele sunt semiude (iar „semi”); doar aşa, abia udate, (adică nu impregnate noroios de apă multă, în exces) când praful este doar domolit, oprit, când aerul e purificat şi totul chiar seamănă a ploaie.
Azi a fost aşa, a plouat şi nu prea. Iar starea internă pe care mi-o condiţionează o astfel de vreme a fost potenţată de următorul cadru (rog ochii deschişi şi simţurile desfăcute). Dinspre Romană înspre Victoriei (asta ca să localizez şi să credibilizez ce vreau să descriu aici) nişte muncitori puneau răsad de iarbă. Asta e observaţia factuală netă. Urmează însă detaliile brute pe care le-am constatat după câteva secunde în timp ce treceam pe acolo. Erau mânjiţi, groteşti ca dintr-o pictură de Bosch, cu un zâmbet/rictus hilar, zgomotoşi, ireali. Mi-a stăruit multă vreme imaginea unei femei corpolente, cu un neg imens şi negru sub ochi cu o gură căscată, lasând descoperită o dantură inexistentă sau precară, cu mâinile butucănoase, pline de noroi. Era ca un atac prea brutal, o agresiune la estetismul meu pur, la înclinaţia mea de a vedea şi constata în jur numai manifestările estetice, liniştite şi curate care să mă încânte, nu să mă cutremure aşa cum s-a întâmplat acum.
La început în graba mea nu înţelegeam ce fac acolo, după aia le-am văzut mâinile mânjite şi alături de ei straturile de iarbă.


Iar iarba aceea era iarbă mângâiată de palmele lor butucănoase, era iarbă care îşi pierduse verdele prin absorbţia acestor mângâieri, era iarbă care aştepta ploaia ca sa-şi recapete verdele şi să fie absolvită de acele mângâieri.