Culmea, dar oamenii îşi mai amintesc despre război, încă mai au puterea de a perpetua amintiri cu ghimpi pentru a se tămădui de tristeţe, iar unii, pentru a se simţi eroi. De fapt, cred că tristeţea e o stare naturală, chiar convenabilă, „nesupărătoare” pentru bătrâni; şi iată că acest datum sentimental constant se intensifică, pe alocuri, cu unele ocazii, înduioşătoare şi inexplicabil emoţionante, precum este Deni Pobeda. Ziua Biruinţei, aşa este ea marcată - sub titulatura asta unii mai în vârstă vor să celebreze ziua de 9 mai.
O colectivitate nedreptăţită istoric (dar şi fără pretenţii istorice) şi-a instituit o zi, în care să-şi însuşescă o pretinsă victorie şi să-şi revendice public meritul de a fi eliberat neamul de nu ştiu ce pericol (fascist). Fără luptătorii de atunci (mă întreb, ei ştiau pentru ce luptă?)...n-ar fi năvălit peste noi istovitor şi nesperat protectoratul sovietic.
Şi oamenii se bucură, îşi strâng mâinile, se îmbrăţişează, îşi zâmbesc cu subînţelesuri, oferă flori (liliac sau garoafe) cu pioşenie unor bătrâni cu pieptul acoperit de medalii.
Iar tineretul studios recită poezii care evocă războiul în cadrul unor spectacole organizate special cu această ocazie şi adresat exclusiv acestui tip de public. Şi eu am fost declamator de versuri triste despre eroi şi mame îndoliate. 9 mai era o zi însorită şi caldă cu miros persistent de liliac în care mă îmbrăcam frumos şi îi făceam împreună cu colegii mei pe unii moşneguţi simpatici să se simtă bine. Cântând, dansând, recitând pentru ei. Întreţineam aşa o iluzie caldă a unui trecut pe care unii vor să-l uite, iar alţii fac tot posibilul sa-l perpetueze într-o formă sau alta.
O colectivitate nedreptăţită istoric (dar şi fără pretenţii istorice) şi-a instituit o zi, în care să-şi însuşescă o pretinsă victorie şi să-şi revendice public meritul de a fi eliberat neamul de nu ştiu ce pericol (fascist). Fără luptătorii de atunci (mă întreb, ei ştiau pentru ce luptă?)...n-ar fi năvălit peste noi istovitor şi nesperat protectoratul sovietic.
Şi oamenii se bucură, îşi strâng mâinile, se îmbrăţişează, îşi zâmbesc cu subînţelesuri, oferă flori (liliac sau garoafe) cu pioşenie unor bătrâni cu pieptul acoperit de medalii.
Iar tineretul studios recită poezii care evocă războiul în cadrul unor spectacole organizate special cu această ocazie şi adresat exclusiv acestui tip de public. Şi eu am fost declamator de versuri triste despre eroi şi mame îndoliate. 9 mai era o zi însorită şi caldă cu miros persistent de liliac în care mă îmbrăcam frumos şi îi făceam împreună cu colegii mei pe unii moşneguţi simpatici să se simtă bine. Cântând, dansând, recitând pentru ei. Întreţineam aşa o iluzie caldă a unui trecut pe care unii vor să-l uite, iar alţii fac tot posibilul sa-l perpetueze într-o formă sau alta.