fenomenologia indezirabilului

Sunt o persoană comodă. M-am învăţat să mă implic numai acolo unde cred de cuviinţă şi când am chef şi doar când îmi pasă (foarte rar). Nu m-am autoconstrâns niciodată şi nici nu m-am lăsat constrânsă.
La şcoală refuzam să învăţ la profesorul care îmi era antipatic, refuzam să salut unele persoane, nu mă deranjam să-l fac pe celălalt să se simtă bine în prezenţa mea atunci când era vorba de socializare de complezenţă, la unele teze şi lucrări de control nu scriam decât ce-mi convine, ce subiect îmi era plăcut şi nu analizam decât prin prisma propriei grila de interpretare, făceam doar temele care îmi erau dragi şi niciodată, dar niciodată n-am respectat vreun plan sau vreun algoritm întocmit de vreun profesor atunci când ne dădea ceva de scris.
Până la urmă, cred că sunt incapabilă până şi de cercetare (cum mă mai mângâia gândul ăsta până acum). Pentru că nu pot fi riguroasă. NU POT. Îmi e cu neputinţă să îmi organizez o activitate în paşi mărunţi. And what a pity. Îmi amintesc cum P. mă sâcâia şi mă atenţiona mereu dojenitor că o s-o păţesc odată şi odată. Din nefericire, cam toţi profesorii din liceu erau înţelegători cu mine, îmi tolerau excursiunile eseistice, mă lăsau în pace, nu-mi scădeau din notă şi nu mă sancţionau prea dur pentru apucăturile mele rebele (altminteri, eram cât de cât silitoare şi cuminte).
Şi acum tu mă întrebi cum mă motivez să fac ceva ce nu-mi place.
Nu mă motivez deloc, n-am de ce. Motivaţia ori există, ori nu (mă refer la aia intrinsecă), e acolo, e spontană, e egală cu decizia de a face ceva. Ori, eu nu mă ţin minte făcând lucruri care să nu-mi convină. Deşi...încerc câteodată să mă educ şi să-mi amintesc că în viaţă (ce pompos şi clişeistic sună) nu putem face numai chestii care ne convin.
Mi-e frică că am rămas cantonată în autosuficienţă (şi trebuie să-i mulţumesc cuiva pentru asta). N-am evoluat (trebuie explicat şi acest termen) deloc sau aşa mi se pare. Ba chiar am impresia că m-am ramolit. Trebuie să lucrez mai mult cu mine. La una dintre conferinţele PDS, când m-am revoltat în faţa unui vorbitor care ne-o tot întindea despre planificare strategică şi realizarea scopurilor propuse şi valorificarea calităţilor personale şi monitorizarea constantă a tuturor performanţelor de caresuntem în stare – respectivul domn mi-a replicat usturător la izbucnire, menţionând aluziv şi ceva despre un sentiment de autosatisfacţie şi împlinire care ar fi transpărut din intervenţia mea. M-am supărat, fireşte. Am încercat să raţionalizez în sinea mea că voi fi părut autosuficientă tocmai pentru că perfecţionistă fiind, (ei nici chiar aşa, să zicem principialistă) nu sunt în căutarea unui mod ideal de a fi, ci sunt un mod nu ideal, dar mulţumitor (convenabil mie) de a fi. Sunt aşa cum vreau să fiu. Din câte încerc acum să revăd în minte, vreau să cred că am procedat întotdeauna în acord cu mine, cum am crezut eu de cuviinţă şi cum m-a dus capul. De ce ar trebui să mă blamez dacă câteodată am fost/ (a)părut stupidă, penibilă, ridicolă sau altfel?
Am făcut, ce-i drept, şi multe chestii gratuit, fără ca ele să aibă vreo utilitate certă pentru mine, vreun beneficiu. Rostul se conţinea în ele însele, în cheful meu, în starea de proceva (into sth). Şi iată că am ajuns la concluzia (deosebit de tristă) că trebuie să mă scutur de această comoditate limitativă, că trebuie să depun mai mult efort de acu încolo, că trebuie să încep din nou să mă îndoiesc de ceva (de mine), să verific, să rectific, să revăd, să îmbunătăţesc, nu să fac lucruri dintr-o dată, mecanic, neimplicată, cu speranţa că am fost în toane bune şi că am dat ce e mai bun din mine, că trebuie să mă conformez la unele norme exterioare (i.e. nerecunoscute de mine, dar recunoscute de o bună majoritate, astfel încât ele să fie valide), că trebuie să încep să mă raportez şi la altceva decât la mine însămi. Şi e aşa de trist. Şi trebuie să-mi mai bag în cap că toate astea nu au de-a face cu compromisurile pe care eşti nevoit uneori să le faci în raport cu tine însuţi. Am zis.