şi mie (...)

Ştiu că am vorbit cu tine despre asta, ţin minte exact şi împrejurările. Pe lângă cele ce ne „împrejmuiau”, noi atunci ne „împrejmuisem” de comun acord şi cu această sentinţă despre viaţă: nu trebuie ca umbra noastră (ale cărei contururi erau părelnice, încă) să fie „umbrită” de umbra mai largă şi mai încăpătoare a unui om care a făcut deja ceva memorabil, definitiv şi merituos cu viaţa lui. Nu prea ştiam ce vrem să facem cu noi mai departe, nici eu, nici tu, dar am conchis atunci în grabă (sub urgenţa acelor împrejurări, de care ziceam :)) că nu ne sunt trebuincioase alte modele umane peste care să ne suprapunem individualitatea; nu trebuie să stăm la umbra unui copac maiestuos, ci se cade să accedem singuri în teritoriile proxime nouă, să le descoperim pe cont propriu, să instituim prin noi înşine, prin infimul nostru aport, nişte modele viabile, incomparabile (exact ca nişte paradigme ştiinţifice, de sine stătătoare care nu pot fi comparate între ele). Această constatare am perceput-o ca pe o izbândă asupra tuturor oamenilor mari pe care i-a avut pământul şi despre care trebuia să ştiu, să-i am în vedere atunci când începeam să lucrez asupra mea. Ne-am bucurat atunci atunci în înfumurarea noastră grandomană.
Probabil, tocmai această încredere (injectată cu un voluntarism încăpăţânat în noi) ne-a menţinut autosuficienţa ceva timp.
Nu mă interesează că această deducţie, care atunci avea ceva salvator în ea, a eşuat lamentabil ca multe alte asumpţii pe care ne-am grăbit să le facem. Îmi era cald şi bine (şi atâta lumină, încât creştea iarba) la adăpostul acestei grandomanii asumată senin şi cu bună ştiinţă.

După aceşti ani, nu pot să privesc aceste lucruri decât cu duioşie.