După un film derutant, am mers tuspatru într-o cafenea, nu spui care, nume important. Întunericul de seară se insinua stăruitor, penetrând ceaţa aia de basm care se aşterne de vreo câteva zile în Bucureştiul nostru, aşezare helenică.
Pe timp de ceaţă, contururile se estompează, plonjezi în vag şi toate lucrurile abundă în culori moi, pastelate. Luminile de felinar răzbat prin straturile subţiri de fum îmblânzite, atenuate. Parcă am fi nişte personaje dintr-un film cu păpuşi şi desene animate. Încercăm să ne amuzăm pe seama „înceţoşatului” viitor care vine peste noi (sau noi dăm peste el). V. mă întreabă ce salariu cred c-o să am dacă m-apuc de pr cultural. „Unul decent, probabil.” „V. încerca să te facă să înţelegi că ar trebui să te gândeşti la un salariu-de-dolari, nu -de-cent(ţi)...” a umplut pauza de după M.
Şi iată-ne, intraţi. Frigul de afară ne-a împins într-un înăuntru primitor, unde să ne desfacem la cald, încet şi cu tâlc poveştile recente. Până să ne dezmeticim şi să ne slobozim gurile, iată sună melodios câteva acorduri de trompetă. Eheee...ce chestie...avem şi lăutari! După câteva minute, încep în forţă mai mulţi instrumentişti. Iată şi solistul. După câteva zeci de secunde, am început să schimbăm priviri. Cam suspectă muzica asta. Totuşi. Seamănă a.....Nu. Ba da. Oops! Nu ne mai auzeam. Pe scena pe care „lăutarii” cântau cu foc năvăliseră hoarde petrecăreţe şi era vesel şi era cald şi era grotesc. Nimeriserăm într-un locuşor/topos populat de prinţese, baroni, eroi şi de alţi semeni de-ai lor care-şi ştiu valoarea.
Am descins afară, bucuroşi să respirăm alt aer. Când e ceaţă, frigul se încălzeşte. Serios.
Pe timp de ceaţă, contururile se estompează, plonjezi în vag şi toate lucrurile abundă în culori moi, pastelate. Luminile de felinar răzbat prin straturile subţiri de fum îmblânzite, atenuate. Parcă am fi nişte personaje dintr-un film cu păpuşi şi desene animate. Încercăm să ne amuzăm pe seama „înceţoşatului” viitor care vine peste noi (sau noi dăm peste el). V. mă întreabă ce salariu cred c-o să am dacă m-apuc de pr cultural. „Unul decent, probabil.” „V. încerca să te facă să înţelegi că ar trebui să te gândeşti la un salariu-de-dolari, nu -de-cent(ţi)...” a umplut pauza de după M.
Şi iată-ne, intraţi. Frigul de afară ne-a împins într-un înăuntru primitor, unde să ne desfacem la cald, încet şi cu tâlc poveştile recente. Până să ne dezmeticim şi să ne slobozim gurile, iată sună melodios câteva acorduri de trompetă. Eheee...ce chestie...avem şi lăutari! După câteva minute, încep în forţă mai mulţi instrumentişti. Iată şi solistul. După câteva zeci de secunde, am început să schimbăm priviri. Cam suspectă muzica asta. Totuşi. Seamănă a.....Nu. Ba da. Oops! Nu ne mai auzeam. Pe scena pe care „lăutarii” cântau cu foc năvăliseră hoarde petrecăreţe şi era vesel şi era cald şi era grotesc. Nimeriserăm într-un locuşor/topos populat de prinţese, baroni, eroi şi de alţi semeni de-ai lor care-şi ştiu valoarea.
Am descins afară, bucuroşi să respirăm alt aer. Când e ceaţă, frigul se încălzeşte. Serios.