E ca în şcoala primară, când nu puteai să urci prea sus, când prea multe trepte urcate te angoasau.
Scările lungi te înspăimântau. Da. Le visai mereu. Starea aia captivă de intermediu, când te opreai pur şi simplu şi nu erai în stare nici să-ţi continui avântul ascendent, nici să te întorci de unde te-ai pornit.
Şi ceea ce era şi mai înfiorător: gaura aceea dintre etaje. Era concretizarea violentă a vidului de care te temeai atunci când avansai prea mult în ascendent. Tot ce era pe verticală era abrupt. Era suişul în neant. Planul orizontal e stabil, liniştitor. De aceea te opreai brusc şi nu îţi venea decât să te instalezi în interstiţiu, să încremeneşti înfiptă în intermediaritate. Să te holbezi îngrozită la gaura aia, prin care puteai să întrezăreşti neantul, vidul, obscurul alb. Să nu fii în stare să treci pe lângă sau peste, să închizi ochii şi să faci un pas mare, în aşa fel încât spărtura aia să nu fi existat niciodată. Ba dimpotrivă, să fii atras ca un magnet de ea, să te copleşească, să te deruteze, să te încurce.
Şi ceea ce era şi mai înfiorător: gaura aceea dintre etaje. Era concretizarea violentă a vidului de care te temeai atunci când avansai prea mult în ascendent. Tot ce era pe verticală era abrupt. Era suişul în neant. Planul orizontal e stabil, liniştitor. De aceea te opreai brusc şi nu îţi venea decât să te instalezi în interstiţiu, să încremeneşti înfiptă în intermediaritate. Să te holbezi îngrozită la gaura aia, prin care puteai să întrezăreşti neantul, vidul, obscurul alb. Să nu fii în stare să treci pe lângă sau peste, să închizi ochii şi să faci un pas mare, în aşa fel încât spărtura aia să nu fi existat niciodată. Ba dimpotrivă, să fii atras ca un magnet de ea, să te copleşească, să te deruteze, să te încurce.
Şi mai ales, să nu stai de una singură în faţa golului. Să fie recreaţie, exces uman, năvăliri de hoarde şi triburi din toate direcţiile, agregări instantanee, din cale-afară de mobile...iar impietrirea ta să întineze curgerea din ambele direcţii, mirarea ta sperioasă să nu mai aibă timp de desfăşurare, să fie complet inoportună. Să te întrebi dacă piciorul tău, adica talpa ta s-ar suprapune perfect peste spărtura în sistem, dacă ţi-ar încăpea un picior şi mai apoi, altul, să forţezi căderea ta, pentru că numai privind-o, această gaură ar putea lua proporţii uriaşe, şi-ar putea căsca golul care să te absoarbă. si ce wonderland te putea astepta...