După nu ştiu câte amânări am decis ca o studentă serioasă ce sunt să merg să-mi vizez permisul de la BCU. Îi întind permisul de şedere cu valoare de buletin pe teritoriul României doamnei care trebuia să-mi pună viza pentru anul acesta. Mă vede că sunt de departe. Înstrăinată rău de tot ce e al meu. Aruncată aici în vacarmul ăsta. Şi mă ia la întrebări. Dacă mi-e greu sau uşor (nimănui nu i se aştern în cale braţe de flori, ar fi fost răspunsul meu), cum suport distanţa de cei dragi, de cât timp îndur această nedreptate şi altele. Spre finele schimbului de păreri, nedumeriri şi acte, doamna îmi mai adresează o întrebare: „Şi mai departe? Ce urmează? Master, nu?”; „Da, da, fireşte”, reacţionez eu plină de solicitudine. „Şi unde anume? Aici sau înafară?”. Îi dau de înţeles cu diplomaţie că nici una dintre variante nu e dezastruoasă. Mai apoi, în chiar momentul când îmi înmâna permisul vizat, interlocutoarea mea îşi îndreaptă ochelarii pe nas, ia alură de om sfătos şi e pe punctul de a formula concluzia esenţializată a discuţiei noastre. „D-ră, dacă obţineţi o bursă peste hotare, plecaţi fără să staţi pe gânduri. Dar dacă e să rămâneţi, eu vă îndemn să vă faceţi masterul tot la SNSPA.” Aici fac ochii mari şi devin chiar atentă. Mă aştept să-mi zică ce prestigioasă instituţie e, ce profesori faini sunt pe acolo, câţi oameni încântaţi de a-şi fi făcut acolo masterul a întâlnit etc. „Şi ştiţi de ce vă zic asta?”, „?”, „Vedeţi cum, d-ră, dacă mergeţi la universitate, o să vă pună să vă faceţi alt permis, dar aşa, dacă rămâneţi la SNSPA, numai vă vizează permisul şi gata!.......”