12/4/08

adormiri

Când simţi în tine o potenţă difuză care te leagănă şi te ameţeşte, dar îţi dă în acelaşi timp certitudinea unei direcţii norocoase. Priceperea drumului din faţă. Ceea ce trebuie să faci ţi se prefigurează cu discreţie şi tu te apuci cu voie bună să îndepărtezi voalul de ceaţă care omogenizează lucrurile.
Poţi. Pentru că de oamenii dragi trebuie să te desparţi tiptil, pe şoptite, în vârful degetelor, cu ochii închişi, atunci când sunt în somn şi liniştea lor e atotputernică şi impenetrabilă.
Când trebuie să te lipseşti de un om drag e ca şi cum el ar vrea să doarmă mai mult, ca şi cum i s-ar face somn dintr-o dată, e ca şi cum l-ai lăsa dormind, neîndrăznind să-l trezeşti din adormire. Să te îndepărtezi aşa, privindu-l cu jind fără a-ţi fi luat rămas bun cu adevărat, doar cu gândul că în somnul lui nici nu va şti că tu ai plecat.
Şi poate că somnul lui va dura mult, mult mai mult decât amintirea voastră împreună, poate se va fi decolorat mult înainte de a fi prins culoare (roşeaţă în obraji), iar la trezire să nu existe decât vaga impresie a unei comuniuni fără referent, fără obiect, fără direcţie, dar cu mult conţinut.
De bună seamă, aşa şi se cuvine. Să stai cu mâinile la ochi o vreme şi să-ţi închipui că cel de lângă tine doarme. Poate aşa vei adormi şi tu. Plecând din locul acela, pe care l-aţi împărţit sau în care pur şi simplu aţi stat alături pentru că nu ştiu dacă e posibil să împarţi un loc sau la ce bun ai face asta.
Pe oamenii dragi trebuie să-i laşi dormind când pleci. Să le priveşti închiderea, zăvorârea, oprirea, neviaţa, să le asculţi răsuflarea ca o remanenţă ticăită a deschiderii de cândva, unicul indiciu că neviaţa lor e doar o pavăză provizorie, părelnică de care tu trebuie să profiţi ca să te faci nevăzut (să adormi în altă depărtare).

[Aşa mi-a spus M.]