adormiri

Mi-am amintit de textul ăsta vechi de 5 ani. Îl reiterez ca pe o amintire duioasă.

***

Când simţi în tine o potenţă difuză care te leagănă şi te ameţeşte, dar îţi dă în acelaşi timp certitudinea unei direcţii. Priceperea drumului din faţă. Ceea ce trebuie să faci ţi se prefigurează cu discreţie şi tu te apuci să îndepărtezi voalul de ceaţă care omogenizează lucrurile.

Poţi. Pentru că de oamenii dragi trebuie să te desparţi tiptil, pe şoptite, în vârful degetelor, cu ochii închişi, atunci când sunt în somn şi liniştea lor e atotputernică şi impenetrabilă.

Când trebuie să te lipseşti de un om drag e ca şi cum el ar vrea să doarmă mai mult, ca şi cum i s-ar face somn dintr-o dată, e ca şi cum l-ai lăsa dormind, neîndrăznind să-l trezeşti din adormire. Să te îndepărtezi aşa, privindu-l cu jind fără a-ţi fi luat rămas bun cu adevărat, doar cu gândul că în somnul lui nici nu va şti că tu ai plecat. Şi poate că somnul lui va dura mult, mult mai mult decât amintirea voastră împreună, poate se va fi decolorat mult înainte de a fi prins culoare (roşeaţă în obraji), iar la trezire să nu existe decât vaga impresie a unei comuniuni fără referent, fără obiect, fără direcţie, dar cu mult conţinut.

De bună seamă, aşa şi se cuvine. Să stai cu mâinile la ochi o vreme şi să-ţi închipui că cel de lângă tine doarme. Poate aşa vei adormi şi tu. Plecând din locul acela, pe care l-aţi împărţit sau în care pur şi simplu aţi stat alături pentru că nu ştiu dacă e posibil să împarţi un loc sau la ce bun ai face asta.

Pe oamenii dragi trebuie să-i laşi dormind când pleci. Să le priveşti închiderea, oprirea, neviaţa, să le asculţi răsuflarea ca pe o remanenţă ticăită a deschiderii de cândva şi să te faci nevăzut (să adormi în altă depărtare).

this paper is an effort to...
this paper is an effort.

toata ziua (te chinui să) îţi porţi capul pe umeri, până spre spre seară, când îţi vine să-l laşi să se rostogolească dracului.

While Zs is playing piano in the other room, I am standing timidly on my tip toes, daring to fancy myself as a kitchen ballerina.

***

Dimineaţă legănată în metrou sub ţiuit de şine. Alături de mine o tânără (nevastă?) întoarce pe toate părţile o revistă de decoraţiuni şi aranjamente florale cu o curiozitate alertă care mă adoarme şi mai tare. O altă tânără (scheletică) se ţine cu chiu cu vai de bară. Mă uit cu furie molcomă la picioarele ei foarte drepte strânse bine în tights. Genele bine izolate cu rimel. Frumos. Părul bălai i se revarsă de sub o căciuliţă albă. Are 5 degete la o mână şi 4 inele. Un băieţel cu un rucsac în spate cât jumătate din înălţimea lui stă cu fruntea lipită de sticla uşii,  încercând să desluşească ceva din bezna fulgurantă de dincolo. Altă doamnă cu sprâncene negre şi păr alb are desenată pe buze o inimă roşie. 

Eu am un fir argintiu ascuns în breton şi cursuri de la 9 la 5.

Dragă Cri,

După ce am vorbit despre tine cu o persoană pe care o ştiam de 1,5 minute (rememorare subită prilejuită doar de faptul că tipul fusese voluntar în partea ta de lume), şiruri de întâmplări şi imagini mi s-au îmbulzit deodată în minte. 

Nu am ştiut să le ordonez foarte bine. Ţi le înşir aici, total imprecis şi anticronologic. Listă deschisă. 

• “Şubele” şi vinul fiert cu felii de măr şi coji de portocală şi ceaiurile de soi şi “bucuriile” de tot felul din Lujerului;
• Borcanul cu ciorbă de fasole şi tarhon purtat din Lujerului până în Romană, pitit sub un scaun în Aquarium, apoi legănat într-o pungă de carton până în Băneasa. L-am înghiţit lacom în trei cu N. şi C. după vreo patru ore de preumblat;
• Şi vai, găleţile cu aripioare de la KFC cu genialul sos de usturoi, mâncare bună şi proastă, dar mai ales, bună,
• Ceaiurile cu lumânărele, cu Petru şi Paolo;
• Vinul roşu şi ciorba în pâine şi ceapa iute aşezată alături în pivniţa din Sibiu, piscina rece din Hunedoara, nocturnele corviniene;
• Cafeaua şi cărţile poştale din Atrium, spatele uriaş care cânta la pian sonate melancolice şi lămpi luminând cald asfaltul;
• Feliile de pizza la 2 lei devorate pe peluza din faţa catedralei din Cluj, micul dejun de pe terasa foarte selectă cu vedere spre lac, apoi când ai coborât galbenă dintr-un taxi galben într-o duminică clujeană. Etc, etc.

În fine,

• seara de dinainte, cu bagaje, ploaie măruntă, bucurii de peste Prut, Bogdan, colegi şi prof. Şi taxiul matinal alunecând pe străzile ude dintr-un Bucureşti posac, aeroportul, cafeaua foarte dulce şi eşarfele şi cartea lui Vintilă şi neliniştea de dinainte.

Măi, tu măi, îţi zâmbesc duios din partea asta de lume.

Să nu uit, Mazel Tov.

‎"The soul that sees beauty may sometimes walk alone." (Goethe)

my fair lady,

beauty is kind and gentle, 

as they say.

when times are tough,

only a can of tuna can satisfy my soul.

Sunday round-up

Rocky shores of Margaret Island, warm colours, sun saturated air. Barefoot walking on the wet grass, getting extremely filthy feet. Cheese langos: huge, oily, satiable. 

Shyly sneaked into the Music Academy and peered at the Spanish students playing piano in the basement. They were kind enough to let us listen, happy that we are not professionals to judge them harshly. Once we got into the well insulated room, the sound roared powerfully and everyone was solemn and dignified. Because of Franz Liszt and his melancholic rhapsody.
Then the roof terrace and the loud electronic music. The guy who passed by shrugging his shoulders whistling weird sounds. The hundreds of stickers on the walls.

Hot wine up in the fortress on the peak of Buda hills, greenness hidden in the dark depths, twinkling lights across the valley, and Danube, oh, Danube.

since

since we last saw each other I drank an entire jar of coffee and my hair has grown 0.15 inches.

elegie

dorul ca un ţipăt. 

tihnit şi ascuţit. 

dens câteodată ca ceaţa unei dimineţi de octombrie.

lin.

luni, prima oră

Uşa masivă de la lift se deshide cu un clinchet şi mă văd la etajul 4 de pe Zrinyi. Holul miroase puternic a cafea, afară plouă şi lumina de dinăuntru e densă şi caldă. Şi uşa de la clasă e deschisă. N-am întârziat, adicătelea. 

Dar jubilez nu din cauza asta, ci pentru că am un subit sentiment că am ajuns acasă, e cald şi bine şi începe o nouă săptămână de cursuri şi colegialitate studenţească. Mă simt ogoită, da. 

Definiţia online-ului? "Singur. Nicăieri de singur." (de la Noica cetire, da)

Zsuzsa

Zsuzsa mi-a arătat o înregistrare cu ea. Primul ei dvd, de fapt. Pe copertă era scris mare numele ei. Puţin mai jos figurau Beethoven, Chopin si Debussy. Chopin îi place cel mai mult. 

Zsuzsa din înregistrare era singură cu un pian imens în faţă şi avea privirea pierdută, deznădăjduită parcă. Apoi tot corpul ei a început spasmodic să joace, spatele îi se îndoia fix în două, degetele ferme alergau frumos în toate părţile. Nu o mai recunoşteam. Mă ruga să nu râd. Cum să râd? 

- Concentrează-te pe sunete, nu te uita cum cânt, şoptea ea rugător de la spate.

Dada, dar pentru mine corpul ei exprima toată muzica pe care ea voia s-o cânte, toată simfonia lui Beethoven compusă acum din degete, privire şi spate vălurit.

- Dar e frumos. Frumos! încercam să-i spun.

- Nu-i frumos, a conchis ea cu îndârjire.

Nu-i bun pixul. Scrie greoi şi nu-l pot ţine comod în mână. Mă-ntind după geantă. 3 pixuri. Ok. Ts...s-a răcit ceaiul. Îl mai pun un minut la microunde. Peste un minut e prea fierbinte. Şosete. Nu astea maro, le vreau pe alea moi. Îmi amintesc că le-am rătăcit pe sub plapumă azi noapte. Aha, found. Foi. Din alea reciclate, scriu mai bine pe ele. Johann Johannson. Să-l opresc sau să-l las să se tânguie? Mă aşez la masă sau stau turceşte în pat cu toate cele în jurul meu? Sortez foile pe cursuri. O grămadă. Dar înainte de a mă apuca să scriu/citesc, ar fi bine să-mi verific mail-urile. Şi facebook-ul. Un mesaj. Îl citesc, cannot help myself. 

În juma' de oră trebuie să ies, la naiba. Marx, slăvite-aş. Şi nu am trecut de primele 2 rânduri.

vecini buni

Marşau solemn pe stradă cu vioară, clarinet şi violoncel. De cum i-am auzit, m-am năpustit după aparatul foto. M-au surprins de-ndată, m-au salutat prieteneşte şi mi-au făcut semn să mă alătur. Vreo trei case mai încolo, pe strada Kossuth Lajos se aduceau mese, se pregătea focul pentru cazane, se tăia cozonac şi se turna vin în pahare. Începea „festivalul vecinilor buni” (aşa l-am întitulat eu). 

odin, dva tri!

Nu ne înţelegeam, carevasăzică. Ea în maghiară, eu în engleză, ea în maghiară, eu în germană, ea în maghiară, eu în rusă, ea în maghiară, eu...pe silent mode. Măcar îi plăcea să-mi povestească chestii. Şi să-mi deseneze scheme, rute de traseu şi preţuri în agenda mea nou-nouţă de la ceu. Chiar pe pagina unde trebuia să-mi scriu orarul pentru primul trimestru. Dar nu puteam să disting barem un cuvânt. Nimic care să semene cu vreo vocabulă din limbile cu care am avut de-a face. O amalgamare de tonalităţi strigate, cam dezagreabile. Îmi zâmbea din când în când. Eu oricum eram cu gura lăţită într-un rictus tâmpit. Avusesem un flash că generaţiile mai în vârstă au învăţat rusă pe vremuri, că au avut-o şi ei ca disciplină obligatorie în şcoală. Aşa că încerc s-o abordez în rusă. Băbuţa mea se iluminează instant (şi eu tot) şi recită dintr-o răsuflare: odin, dva, tri. Barâşnea. Eu, domniţă, fiică de boier. În discuţie cu matroana de la care vreau să închiriez o cameră. Mai încolo, toată discuţia a stat inevitabil sub semnul celor trei cifre din numărătoarea rusească. Măcar acum puteam să disting ceva cunoscut. Şi să mă instanţiez într-o „barâşnea” alolingvă.

Când să plec, mi-a făcut semn să aştept. Peste câteva minute mi-a întins un strugure alb imens proaspăt luat de sub jetul de apă.

pe rafturi

Iau bob cu bob dintr-un strugure şi îmi cuminţesc încet respiraţia. Mi-e dor şi mi-e ciudă că sunt lipsită de ce e “al meu”, de tot ce am concentrat în cuvântul “acasă”. Îmi doresc un bol micuţ pe care să-l aşez aproape de mine, prin care să trag cu ochiul de fiecare dată când nu-mi ajunge aer să respir în acest “nou acasă”. Să-i văd pe fiecare pentru câteva secunde şi apoi să-mi caut şi eu de treabă. Deocamdată îmi aşez acest “nou acasă” pe rafturi.

Din vacarmul de voci îl auzeam ieri pe O. spunând calm că şi-a luat rămas bun de la mama lui pentru totdeauna. Că la despărţire ai lui îl rugau frumos să-i fie bine şi să nu se mai întoarcă în Iran, that wretched country. Dar o să se întoarcă. They would probably get me arrested, mai spunea calm, dar nu ar fi pentru prima dată. Autorităţile de acolo ştiu sigur că Soros ar fi finanţat revoluţiile de catifea din Europa de Est, de aceea nici un cetăţean iranian nu trebuie să intre în contact cu acest duşman naţional, darămite să înveţe la o universitate fondată tot pe banii lui. 

S. e a doua oară când bea alcool şi spune că nu e chiar aşa rău cum se spune. It rather makes you feel relaxed. Are 2 fraţi şi 2 surori acasă în Pakistan. La plecare mătuşile se certau între ele că S. trebuie să se mărite şi să stea liniştită acasă. I want this to be my decision, not theirs, spunea S. încurcată. Ar vrea să le spună că nu se mai roagă demult, dar nu te poţi lăsa aşa uşor de islam, e un act de trădare care se pedepseşte cu moartea. Orice trădare e fatală. La fel cum orice soţie suspectată de bărbatul ei de adulter care nu poate aduce 4 martori în favoarea ei e ucisă cu pietre. Just like that, ca în filme („The Stoning of Soraya M.”)
E. ne povestea despre cele 2 săptămâni de război din Abhazia când era în vacanţă la bunica ei, gloanţele şuierau din toate părţile şi ea stătea culcată în maşină. Despre alfabetul georgian din secolul 4 si despre poetul lor naţional din secolul 12 când românii nici nu se înfiinţaseră ca stat. Lui V. îi place să se declare marxist pentru că s-a săturat de anticomuniştii din Ucraina şi de xenofobismul lor. Oponentul lui ideatic, Nietzsche, un alt coleg, vorbeşte tare şi se încurcă în cuvinte. Operaţional, ar fi trebuit să separi hărmălaia de glasuri în două, în Nietzsche şi în Islam. Sau să fugi să te prinzi în trenul pinguinilor pe ritmuri tradiţional-ungureşti. Cam transilvăneşti, zicea un coleg român.  Americanii râdeau în grup. Cred că de la un cântec.

child of God

Deak Ter was packed with busy people swarming back and forth. I was sitting quietly on a bench browsing through a handbook. I felt him approaching and looked up. Some mumble jumble in Hungarian followed. He soon understood I didn’t get a word but at least he wanted to shake hands before leaving. And address me a few more words.

- Oh English! I can speak English. I am unemployed. My wife…she…is also unemployed. I want to give you this (a colorful magazine) but it is in Hungarian of course. God Bless You! You’re not a Christian? Never mind. You know, I was atheist. My father was a communist. Now I am born again. Physically I am 50 but spiritually I am 9 years old. I am a child. The child of God. God bless you ‘cause I believe in God. You have to feel God inwardly ‘cause God is a spirit. People want to meet him like…a man, but they can’t meet him. I can feel the Holy Spirit ‘cause it is here among us. If you want, you believe in it. If you want.

How many insane people you know? 

- You mean crazy?, I inquire. 

- Yees, how many?

- I don’t know any.

- There are demons, you know. Many demons. They look for bodies everywhere with their perverse ideas. They need bodies ‘cause they are spirits.

- I will be aware of that, I reply as politely as I can.

- God bless you. 

And then we shook hands again. Possibly for the seventh time. Two Arab guys standing nearby probably listening to our conversation burst out laughing as soon as he went away.

podul de flori, podul de sticlă

La Consulatul României din Bălţi, o femeie se codeşte la ghişeul pentru vize. Doamna de după sticlă vorbeşte alert şi răspicat în microfon. Femeia îşi găseşte greu cuvintele:

-          - Mă scuzaţi, eu de la Podu' de Flori nu am mai fost în România...

băiet de treabă

- Tu pe mine dac-ai să mă asculţi, o să ai noroc în viaţă. Badi-tu Andriuşa nu m-o ascultat, s-o legat cu băieţii ceia răi şi amu n-are o pleaşă. Dar a lui Cihai d-amu kvartiră cu 4 camere şi-a luat în Chişinău. Mămica o să lucreze din noapte-n noapte şi toate celea o să-ţi cumpere. Tu ai să te duci în Teleneşti să-nveţi de tractorist şi de şofer totodată. Mămica o să plătească şcoala. Tot ce-o să trebuiască, mămica o să-ţi cumpere. Numai cu o condiţie. Să nu şezi în Teleneşti, să vii acasă. Faci lecţiile şi vii acasă ca un băiet de treabă. Badi-tu s-o luat cu băieţii ceia răi şi s-o stricat. Da' ţie mămica o să-ţi cumpere tractor, să-l ai al tău. De arat, de semănat, de cultivat, toamna este mult de lucru şi o să ai capica ta. Eu am să mă duc la Moscova, o să strâng bani şi mămica o să-ţi cumpere tractor. Numai că oleacă mai târziu. Tu ai să lucrezi, ai să ai capica ta, o să rămâi în casa noastră la sat...La oraş nu vrei să te duci, nu-ţi place, aşa-i?

Băiatul dă din cap că nu. Mama asigurată continuă:

- Ai să-nveţi trei ani de tractorist. Tu să-nveţi de toate celea.

-         - Mam', d-apoi am să ţin minte atâtea?

-       - Ai să ţii minte, că ele toate se leagă, adaugă ea repede împăciuitoare. Şi maşină mămica o să-ţi cumpere. Tu numai să mă asculţi pe mine, să faci cum te sfătuiesc eu. Mămica toate celea o să facă. O să muncesc din noapte în noapte. Eu vreu ca tu să fii băiet de treabă.

b   Abia desluşesc drumul pe întuneric. Un indicator arată 19 km până la Orhei. Verific ora le telefon şi luminiţele tastelor radiază instant. Mama se apleacă spre băiat:

      - O să-ţi las ţie telefonul când mă duc. O să ţi-l încarc şi o să ţi-l dau ţie. Eu ce să fac cu dânsul la Moscova? Să-l pierd?

      Băiatului îi e somn. Mama bate ritmic din degete pe genunchiul lui stâng. 

before breakfast

din Alice: I used to believe in 6 impossible things every day before breakfast.

la nuvola olga

ieşi, soare, ieşi!

că ţi-oi da cireşi.

atunci mi-a stat inima-n loc

morning glory

[piazza San Stefano]

Dimineţi tihnite de duminică. Clopotele de la catedrală bat în surdină, bolognesii se zgâiesc la soare şi îşi sorb fără grabă esspreso-ul. Se mai aude acordeonul şi vioara unor muzicanţi ambulanţi. Îs de-ai noştri. Şlagăre cunoscute: "Dunărea albastră", "Pe lângă plopii fără soţ", câteodată “Linu-i lin şi iarăşi lin”. Mă iţesc la geam. Mă reperează de-ndată. Răspund la salut în română.

- Hai să-ţ' cânt ceva frumos, domnişorică!

Printre altele, doi bătrâni intră în blocul de vis-a-vis. Vor fi fost la liturghie. Domnul îşi ţine de mână doamna. 

precum în cer, aşa şi pe pământ

trecute vieţi de doamne şi domniţe

tiki nu le-a văzut niciodată prin tikilandia. nu-s de acolo, lucru sigur.

teiul miroase a vară. sau invers?

dogoare

molto gentile

O iau printre clădirile roşiatice pe străduţele înguste, printre măsuţe aşezate alandala. Miroase a piatră. Aud paşi în spate şi mă feresc. Grazie, lei e molto gentile. Lumea zâmbeşte. Fără pricină, parcă.

Îl vezi? vârful e tot acolo? în orice parte a oraşului nu m-aş afla, nu trebuie să cer indicaţii în italiana mea englezească. Ştiu unde trebuie să ajung. Din orice punct se vede vârful. Acolo e. Ştiu cât mai am de mers; mă pot aventura pe orice străduţă anonimă, pot schimba traseul oricând. Când nu mai pot de oboseală şi vreau acasă, vin spre vârful turnului.

 

nici o treabă cu ro-mânia

Tot despre cetăţenie şi paşaport. Când m-am săturat de job şi după ce am terminat masterul, mi-am amintit că nu vreau să stau într-un loc. Că în tandem cu un paşaport vişiniu, pot face paşi îndrăzneţi prin lume. Eu şi cu tovarăşa mea dragă: cetăţenia română. Aşa am ieşit din limitele Moldo-României şi m-am identificat ca atare pretutindeni am avut ocazia. Mai ales la consulatul român din Barcelona spre care am alergat însufleţită după ce m-am pomenit fără geanta cu lucruri, acte şi toate cele chiar de sub nasul meu. Aveam nevoie de un act care să-mi înlocuiască paşaportul pe mai mult timp din motive pe care i le-am expus doamnei funcţionar, în poziţie diplomatică, plătită să consilieze români cu necazuri de peste hotare. Mi se adresează tăios cu întrebări robotice: Unde locuiţi? Unde mergeţi? şi îmi repetă directivele standard: în 30 de zile trebuie să vă perfectaţi un alt paşaport. Îi explic că în următoarele luni nu pot ajunge în România să-mi fac alt paşaport. Vede pe document că nu am domiciliul stabil pe teritoriul României.

- Reiese că nu ai nici o treabă cu România? 

Ceilalţi doi colegi din birou chicotesc complice. Mi se opreşte mintea.

- Cum adică, sunt cetăţean român, doamnă. Vă daţi seama ce spuneţi?

Peste jumătate de minut sughiţam de plâns şi voiam să ies mai repede de acolo. Mă pişcam de obraji şi înghiţeam aer, încercând să mă stăpânesc, profund ruşinată de ieşirea mea lacrimogenă într-o discuţie cât se poate de formală, în mijlocul unei situaţii cât se poate de birocrate. Dar chiar, oare de ce m-a deranjat atât de tare această remarcă, ce treabă am eu cu România?

delirium tremens

Primul semnal sunt alarmele la maşini care ţiuie ca din gură de şarpe. Şi atunci începe. Pământul stă să fugă de sub picioare. Lucrurile din jur tremură, zgâlţâite parcă de vreo forţă nevăzută. Stăm faţă în faţă şi numărăm secundele cu un calm forţat. Nu poate să ţină mult, n-o să ne aruncăm de la etajul 3, tavanul nu se va prăbuşi, lampa nu o să cadă. O să ne zguduim un timp ca într-un zbor cu turbulenţe, dar o să fim tot aici, cu toate cele în jurul nostru. Aşa cum eram cu un minut în urmă. O să treacă. N-o să murim acuma, nu.

when to get off

aşa zice cântecul ăsta de-mi tulbură apele şi mă chinui să pricep de ce:

[The build up lasted for days
lasted for weeks, lasted too long
our hero withdrew, when there was two
he could not choose one, so there was none


worn into the vaguely announced


the spinning top made a sound like a train across the valley
fading, oh so quiet but constant 'til it passed
over the bridge into the distances
written on your ticket to remind you where to stop
and when to get off]

privet, devociki!

În San Marino, ruşii sunt la fel de numeroşi ca insectele de pe vârf de munte. Care roiesc în jurul tău, ţi se bagă pe sub haine, în buric, pe după gât, sub mâneci, în ochi. Insectele, nu ruşii.

Ajunse în Rimini, am întrebat la info point de unde pleacă autobuzele spre SM în cea mai banală engleză, fără pic de accent dubios. Răspunsul: la ostanovka Burger King. Mulţumesc prompt şi mă întorc la 180 de grade. Ca să nu izbucnesc în râs. Atâta de surprinsă am fost să aud vorbă rusească de la un italian. Când am ajuns în staţie, am început să înţeleg de ce. Mai mult de jumătate de autocar conversa amiabil în rusă. 

Primul salut în SM a fost „Privet, devociki!” urmat de invitaţia de a profita de superpreţurile la genţi şi blănuri „de firmă”. Mergem înainte, prefâcându-ne că plouă, că nu nouă ni s-a adresat. Peste 2 metri – acelaşi text, aceeaşi invitaţie languroasă. Încep să mă încrunt. Ce înseamnă asta, am eu faţă de rusoaică? Din toate colţurile, se iţesc grupuri rusofone plimbând pungi brănduite de carton. Şi-n fiecare prag de magazin de genţi şi suveniruri un exemplar feminin vorbitor de limba rusă invita trecătorii înăuntru. Când ne făceam curaj să intrăm, nu treceam neobservate. Nici măcar privirile noastre uimite nu le oprea din avântul logoreic. Se opreau doar dacă le rugam frumos. Erau şi mai uimite când le spuneam în engleză că nu vorbim rusă. De-a naibii, aşa.

În Rimini ne-am îngăduit un scurt popas pe plajă. Ne legănam la pas domol de seară, inhalând dozat aerul salin şi parfumul discret al florilor de mosc. Mi se pare că aud un „privet” venit din direcţia grupului care tocmai se îndepărta. Mai facem câţiva paşi şi ne confruntăm frontal cu un alt salut într-o rusă cât se poate de certă: privet, krasaviţa! A? Apoi încă un privet. Încep să mă obişnuiesc. Încă 40 de minute până pleacă trenul. Mă aşez cuminte cu picioarele bine strânse sub scaun. Încă un Casanova turmentat îşi face apariţia. Dincolo de „privet” nu a putut avansa în discuţie însă, aşa că a încercat să spargă gheaţa în italiană. Mă uit în jos mânioasă. Drept e că fost una din rarele dăţi când am purtat fustă. Şi totuşi. 

Verde

  

ochiuri

  

(celălalt) San Marino

Ne-am pornit aşadar la San Marino. Nu mai mult de 2 ore trebuia să facem din Bologna. Am alergat până la gară cu somnul în ochi. Măcar bine că la ora aceea drumul era liber, nu trebuia să facem slalom printre trecători lenţi. Am respirat omeneşte abia când am văzut ora de pe frontispiciul gării: mai aveam 8 minute să cumpărăm bilete şi să găsim peronul corespunzător. Am început să butonăm febril la primul aparat de bilete găsit liber. Nu-i San Marino! SM nu era printre opţiuni. În schimb, monitoarele mari de sus arătau că trenul pleca în 4 minute. La ghişee aşteptau şiruri lungi de oameni cu bagaje. Nu reuşim. Ce facem? De acasă văzusem pe net că trenul spre SM trece prin Padova. [Am strâns din umeri, ce-i drept, de ce adicătelea să treacă prin Padova când Padova e mai la nord iar SM era mai jos de Bologna, înspre sud, dar ne-am zis repede că nu te pui cu sistemul feroviar italian, ştiu ei mai bine cum să facă rutele aşa că nu ne-am bătut prea mult capul cu asta.] Următorul tren spre Padova pleca peste o oră, aşa că am avut timp pentru un espresso la o cafenea din apropiere şi pentru deliciul de a fi printre primii clienţi din acea dimineaţă. În Padova am fost îndârjite. Vedem oraşul cu altă ocazie, noi ne-am pornit la SM. Maşinăriile de acolo arătau că trebuie să luăm trenul spre Bassano şi de acolo după vreo jumătate de oră un alt tren spre SM. Bun. Luat bilet, căutat peron PE. Aşa scria pe ecrane: trenul spre Bassano pleacă de pe peronul PE. Nu-i. L-am căutat bine, ne-am uitat după toate indicatoarele.

- Mi scusi, dov’e binario PE?

Bătrânelul se uită pe bilet şi face semn că trebuie să ieşim mult din gară, să trecem de gara auto şi…ne descurcăm mai departe. Ne uităm la ceas şi ne avântăm în soare. În locul cu pricina – numai autobuze, nici pomeneală de linie ferată. Întreb la nimereală primii 2 oameni. Ne chinuim să ne înţelegem dar fără rezultat. Unde vreţi să mergeţi? Cu autobuzul sau cu trenul? Convinse că omuleanul cu uniformă care ne-a îndrumat încoace e un fals angajat al Căilor Ferate, ne repezim înapoi în gară. Următoarele 2 persoane n-aveau habar. Mă întreb încă o dată dacă peronul PE există. Nu mai avem de cine să întrebăm şi trenul o fi plecat de minute bune. N. a prins-o în sfârşit disponibilă  pe doamna de la Informaţii. Trebuie să mergem înapoi la autogară, să căutăm peronul 14 şi să luăm primul autobuz spre Bassano. Cu acelaşi bilet de tren. Păi cum, trenul s-a transformat în autobuz? Nu avem timp de explicaţii totuşi. Peste o oră şi ceva ajungeam în gara din Bassano. Sigur asta-i gara?, o trag pe N de mânecă în timp ce coborâm. Un domn se întoarce spre noi şi dă din cap. Alt compatriot, pesemne că.

De aici în cam jumătate de oră trebuia să luăm tren spre SM. N. ar fi vrut o cafea, mie îmi era cam foame. Ne mângâiem cu gândul că ne răsfăţăm cum se cuvine după atâta drum lung când ajungem în SM. Cumpărăm totuşi 2 micro-sandvişuri de la bufetul gării. Vine trenul. Entuziasm, se văd munţii, cât verde, numărăm exaltate staţiile, facem poze stângace de la geam în viteza trenului etc. Măi cum se schimbă lumile astea la distanţă de 1 km, ce rupturi formidabile de spaţiu. Aici eşti într-un cătun sau orăşel de provincie cu o gară modestă şi...cu o staţie de tren mai încolo, te pomeneşti într-o lume complet diferită, culmea civilizaţiei, ne închipuiam noi.

În sfârşit, prossima fermata: SM. Palpităm de mândrie. We made it! Trenul încetineşte, apăsăm butonul verde, se deschid uşile cu un sâsâit şi peisajul mult aşteptat ni se înfăţişează înaintea ochilor. Un vag scurt circuit de disonanţă cognitivă. Ăsta nu e SM. Văzusem multe poze de-ale unor colegi care ajunseseră pe acolo şi ce vedeam noi nu se încadra în schemele noastre de aşteptări: câteva viluţe de munte, o gară de pe la 1900 şi o linie ferată. Ăsta nu e SM, mai exclam o dată cu jumătate de voce. Unde-i oraşul cu ziduri, catedrale, piaţete, magazine de firmă etc?

O tânără ne urmăreşte cu gura până la urechi. Vrea să ne spună ceva.

- You wanted to get to the…Republic of SM?

Eu încă eram în faza negării şi primul meu impuls a fost să o contrazic şi să-i demonstrez că ne aflam deja în SM. Fără să aştepte răspunsul, fata ne spune dintr-o răsuflare un text ştiu parcă dinainte. Luaţi trenul spre Bassano, apoi spre Padova, din Padova spre Bologna, din Bologna spre Rimini, iar din Rimini - autobuzul până în SM.

Printre două hohote de râs isteric, o întrebăm detalii administrative:

- Şi acum unde suntem? 

- În…Veneto, strânge din umeri fata.

- Şi ce putem face aici, o întreb eu, convinsă că orice destinaţie este bună la ceva.

- Nothing!, veni răspunsul cât se poate de franc şi categoric.

Ne asigură că trenul vine înapoi în 10 minute. Timp destul cât să ne prăpădim de râs şi să admirăm cu stupoare peisajul montan aproape identic cu cel din SM. Şi să facem câteva poze.

 

unbearable backlight

flautistul. poveste scurtă în patru acte

1. Cânta frumos. Vântul se înduioşase si sta liniştit. Oamenii îşi plimbau melancolici patrupezii.

2. O doamnă s-a isterizat din motive neştiute la jumătate de metru. Isteria ei a atras instant o pleiadă de curioşi. Printre ei erau şi carabinieri. Reveria a fost curmată şi înlocuită de o larmă de glasuri. Flautistul era cel mai nedumerit.

                               

                                             











3. Apoi s-a lăsat liniştea.

4. Trist, flautistul s-a încheiat la frac şi şi-a împachetat cu grijă flautul. A fost petrecut cu privirea de toate perechile de urechi din Piaza San Stefano private subit de sunetele Carnavalului Veneţian de Briccialdi.