- Mi scusi, dov’e binario PE?
Bătrânelul se uită pe bilet şi
face semn că trebuie să ieşim mult din gară, să trecem de gara auto şi…ne
descurcăm mai departe. Ne uităm la ceas şi ne avântăm în soare. În locul cu
pricina – numai autobuze, nici pomeneală de linie ferată. Întreb la nimereală
primii 2 oameni. Ne chinuim să ne înţelegem dar fără rezultat. Unde vreţi să
mergeţi? Cu autobuzul sau cu trenul? Convinse că omuleanul cu uniformă care
ne-a îndrumat încoace e un fals angajat al Căilor Ferate, ne repezim înapoi în
gară. Următoarele 2 persoane n-aveau habar. Mă întreb încă o dată dacă peronul
PE există. Nu mai avem de cine să întrebăm şi trenul o fi plecat de minute
bune. N. a prins-o în sfârşit disponibilă pe doamna de la Informaţii. Trebuie
să mergem înapoi la autogară, să căutăm peronul 14 şi să luăm primul autobuz spre
Bassano. Cu acelaşi bilet de tren. Păi cum, trenul s-a transformat în autobuz? Nu
avem timp de explicaţii totuşi. Peste o oră şi ceva ajungeam în gara din Bassano.
Sigur asta-i gara?, o trag pe N de mânecă în timp ce coborâm. Un domn se
întoarce spre noi şi dă din cap. Alt compatriot, pesemne că.
De aici în cam jumătate de oră
trebuia să luăm tren spre SM. N. ar fi vrut o cafea, mie îmi era cam foame. Ne
mângâiem cu gândul că ne răsfăţăm cum se cuvine după atâta drum lung când
ajungem în SM. Cumpărăm totuşi 2 micro-sandvişuri de la bufetul gării. Vine trenul.
Entuziasm, se văd munţii, cât verde, numărăm exaltate staţiile, facem poze
stângace de la geam în viteza trenului etc. Măi cum se schimbă lumile astea la
distanţă de 1 km, ce rupturi formidabile de spaţiu. Aici eşti într-un cătun sau
orăşel de provincie cu o gară modestă şi...cu o staţie de tren mai încolo, te
pomeneşti într-o lume complet diferită, culmea civilizaţiei, ne închipuiam noi.
În sfârşit, prossima fermata: SM.
Palpităm de mândrie. We made it! Trenul încetineşte, apăsăm butonul verde, se
deschid uşile cu un sâsâit şi peisajul mult aşteptat ni se înfăţişează înaintea
ochilor. Un vag scurt circuit de disonanţă cognitivă. Ăsta nu e SM. Văzusem
multe poze de-ale unor colegi care ajunseseră pe acolo şi ce vedeam noi nu se
încadra în schemele noastre de aşteptări: câteva viluţe de munte, o gară de pe
la 1900 şi o linie ferată. Ăsta nu e SM, mai exclam o dată cu jumătate de voce.
Unde-i oraşul cu ziduri, catedrale, piaţete, magazine de firmă etc?
O tânără ne urmăreşte cu gura
până la urechi. Vrea să ne spună ceva.
- You wanted to get to the…Republic
of SM
Eu încă eram în faza negării şi
primul meu impuls a fost să o contrazic şi să-i demonstrez că ne aflam deja în
SM. Fără să aştepte răspunsul, fata ne spune dintr-o răsuflare un text ştiu
parcă dinainte. Luaţi trenul spre Bassano, apoi spre Padova, din Padova spre Bologna ,
din Bologna spre Rimini ,
iar din Rimini - autobuzul până în
SM.
Printre două hohote de râs isteric,
o întrebăm detalii administrative:
- Şi acum unde suntem?
- În…Veneto, strânge
din umeri fata.
- Şi ce putem face aici, o întreb
eu, convinsă că orice destinaţie este bună la ceva.
- Nothing!, veni răspunsul cât se
poate de franc şi categoric.
Ne asigură că trenul vine înapoi
în 10 minute. Timp destul cât să ne prăpădim de râs şi să admirăm cu stupoare
peisajul montan aproape identic cu cel din SM. Şi să facem câteva poze.
