Ajunse în Rimini,
am întrebat la info point de unde pleacă autobuzele spre SM în cea mai banală
engleză, fără pic de accent dubios. Răspunsul: la ostanovka Burger King.
Mulţumesc prompt şi mă întorc la 180 de grade. Ca să nu izbucnesc în râs. Atâta
de surprinsă am fost să aud vorbă rusească de la un italian. Când am
ajuns în staţie, am început să înţeleg de ce. Mai mult de jumătate de autocar
conversa amiabil în rusă.
Primul salut în
SM a fost „Privet, devociki!” urmat de invitaţia de a profita de superpreţurile
la genţi şi blănuri „de firmă”. Mergem înainte, prefâcându-ne că plouă, că nu
nouă ni s-a adresat. Peste 2 metri – acelaşi text, aceeaşi invitaţie
languroasă. Încep să mă încrunt. Ce înseamnă asta, am eu faţă de rusoaică? Din toate
colţurile, se iţesc grupuri rusofone plimbând pungi brănduite de carton.
Şi-n fiecare prag de magazin de genţi şi suveniruri un exemplar feminin
vorbitor de limba rusă invita trecătorii înăuntru. Când ne făceam curaj să
intrăm, nu treceam neobservate. Nici măcar privirile noastre uimite nu le oprea
din avântul logoreic. Se opreau doar dacă le rugam frumos. Erau şi mai uimite când le spuneam în engleză că nu vorbim rusă. De-a naibii, aşa.
În Rimini ne-am îngăduit un scurt popas pe plajă. Ne legănam
la pas domol de seară, inhalând dozat aerul salin şi parfumul discret al florilor
de mosc. Mi se pare că aud un „privet” venit din direcţia grupului care tocmai
se îndepărta. Mai facem câţiva paşi şi ne confruntăm frontal cu un alt salut într-o
rusă cât se poate de certă: privet, krasaviţa! A? Apoi încă un privet. Încep să
mă obişnuiesc. Încă 40 de minute până pleacă trenul. Mă aşez cuminte cu
picioarele bine strânse sub scaun. Încă un Casanova turmentat îşi face
apariţia. Dincolo de „privet” nu a putut avansa în discuţie însă, aşa că a
încercat să spargă gheaţa în italiană. Mă uit în jos mânioasă. Drept e că fost
una din rarele dăţi când am purtat fustă. Şi totuşi.