Când să plec, mi-a făcut semn să aştept. Peste
câteva minute mi-a întins un strugure alb imens proaspăt luat de sub jetul de
apă.
9/18/12
odin, dva tri!
Nu ne înţelegeam, carevasăzică. Ea în maghiară,
eu în engleză, ea în maghiară, eu în germană, ea în maghiară, eu în rusă, ea în
maghiară, eu...pe silent mode. Măcar îi plăcea să-mi povestească chestii. Şi
să-mi deseneze scheme, rute de traseu şi preţuri în agenda mea nou-nouţă de la
ceu. Chiar pe pagina unde trebuia să-mi scriu orarul pentru primul trimestru.
Dar nu puteam să disting barem un cuvânt. Nimic care să semene cu vreo vocabulă
din limbile cu care am avut de-a face. O amalgamare de tonalităţi strigate, cam
dezagreabile. Îmi zâmbea din când în când. Eu oricum eram cu gura lăţită
într-un rictus tâmpit. Avusesem un flash că generaţiile mai în vârstă au
învăţat rusă pe vremuri, că au avut-o şi ei ca disciplină obligatorie în
şcoală. Aşa că încerc s-o abordez în rusă. Băbuţa mea se iluminează instant (şi
eu tot) şi recită dintr-o răsuflare: odin, dva, tri. Barâşnea. Eu, domniţă,
fiică de boier. În discuţie cu matroana de la care vreau să închiriez o cameră.
Mai încolo, toată discuţia a stat inevitabil sub semnul celor trei cifre din
numărătoarea rusească. Măcar acum puteam să disting ceva cunoscut. Şi să mă
instanţiez într-o „barâşnea” alolingvă.