Când ieşeau pe uşă, mi-am amintit că nu le-am povestit ce era mai important, motivul convocării de fapt. Voiam să mă jelui despre cum mi-am fript mâna cu vin fiert. Stăteam în mijlocul drumului cu hoarde mărşăluind încolo încoace, paharele de plastic se strângeau monstruos, până când un şuvoi arzând a ţâşnit în sus peste mâinile-mi învelite degeaba în mănuşi.
A durut instant dar nu am avut timp să mă doară cum şi cât trebuie.
Dacă ar fi ştiut N, ar fi aruncat vinul cât colo şi n-ar fi vrut să-l mai bea.

Domnul ăla zicea că “Sigur aţi mai luat vin de la noi dupa felul în care aţi venit drept spre taraba noastră”. “Dada”, zic eu, apoi înşfac paharele ca să mă opresc cu ele arzând în mănuşi în mijlocul drumului.

Când am scos – mult mai târziu – mănuşa de pe mână, pielea era pârjolită de jur împrejur – de parcă se dăduse foc la o pajişte invizibilă peste mâna mea stângă.

un cutremur cât de mic

În zilele astea mi-e jale de toată lumea. De sistemul ăsta de relaţii si dispoziţii conform căruia trebuie să te trezeşti în fiecare dimineaţă cu greu, să-ţi cauţi şosetele, să te speli pe dinţi, să înghiţi cafea sperând că te va energiza, să te înghesui în metrou sau autobuz, să-ţi cari rucsacul de colo-colo, până te instalezi într-un scaun pe care trebuie să stai 8 ore cu un monitor exasperant în faţă...

El zice că e plina planeta acum de socialişti şi că e challenging să aiba de-a face cu ei. Me included. Eu însă cred că suntem în pragul unei mari crize, adică deja suntem în criză. Şi că trebuie să ne găsim un alt mod a trăi. Nu doar câţiva, ci toată lumea. Cât timp risipim trăind din contul celor 8 ore de truda zilnică, doar ca să te poţi întoarce seara acasă pe întuneric, să mănânci ceva la repezeală, apoi înainte de somn să-ţi promiţi mecanic că dacă nu mâine, atunci poimâine, sau răspoimâine calitatea vieţii ţi se va îmbunătăţi, plus gradul de optimism, plus nivelul de dopamină în sânge. Pentru că cel mai reconfortant moment al zilei e atunci când stingi lumina, dacă apuci să o stingi, momentul acela scurt înainte de somn când eşti liber, care îţi permite cumva "anularea completă a întregii trude zilnice".

De fapt, mereu îmi doresc o catastrofă, o calamitate, o revoluţie, un cutremur cât de mic, o minimă stare de urgenţă care să mă scoată din timpul asta care nu-mi mai place.

***
Dacă e cu subliniere atunci înseamnă că e post care face parte din seria de articole săpămânale pe care eu, Ntaşa şi SF ne-am angajat să le scriem. Câte un articol pe săptămână care să conţină un cuvânt sau propoziţie cheie comune. Este singura regulă, în rest nu există restricţii legate de temă, stil, mărime, formă. Pentru primele cinci săptămâni am extras cuvintele cheie din Aşteptându-l pe Godot, Eleutheria, Sfârşitul jocului; Priveşte, înger, către casă şi Toba de tinichea.

Vadim

Vezi tu, Vadim era fratele meu. Mai mare. Ma ţineam de el cu o încăpăţânare autistă. Mai protesta, săracul, când amici alde Steopa şi Ghena îi tot dădeau ghes să scape de mine când aveau de plănuit vreo treabă serioasă. Vadim se codea, întrebându-i exasperat din ochi: Şi cu ea ce să fac? Apoi se uita cu ciudă la mine. Aşa ajungeau să mă tolereze ca pe un martor necesar la toate şedinţele lor ad-hoc din fata porţii sau la jocurile lor de cărţi cu cifre din care nu înţelegeam nimic.

Ştia Vadim că nu l-aş fi trădat never. Never. 

Câte n-am făcut împreună.

Împreună am ascuns tigaia în grădina cu zmeură. 

Împreună am făcut cartofi prăjiţi cu săpun şi usturoi cu un ochi la “Iubiri amăgitoare” la TVR de la ora 14.00.

Rămâneam stăpâni acasă. El cu ale lui, eu cu ale mele. El la chitară, eu la tobe. El folosea o mătură pe post de chitară, eu băteam frenetic în masă cu 2 rigle. Până mi-a venit în cap să folosesc drept tobă o cutie de conservă de scrumbie. Când găseam câte un cablu lung pentru microfon, eram solistă înfocată. Mare tămbălău. Cumplită hărmălaie. Imaginează-ţi că sala de concerte era o cameră aproape nemobilată cu pereţi înalţi. Un ecou fantastic. Atunci mi-am dat drumul la voce.

Când nu aveam partener de trupă, mă urcam în nucul de la poartă şi făceam acolo exerciţii vocale. Odată doamna învăţătoare I-IV, Tatiana Petrofuvna (cum o consemnam eu în jurnalul personal), a stat sub poartă nu ştiu cât. Când ni s-au întâlnit privirile, eu mai nu am căzut din copac de ruşine. "Credeam că-i radioul", a glumit ea fără milă. 

Apoi sala de concerte a fost transformată în studioul artistului din tinereţe, haha. Îmi vine să râd, nu ştiu de ce. Vadim a pictat multe veri în studioul lui plin de praf, desene, picturi neterminate sau ratate cu pereţii pătaţi inevitabil de guaş şi alte cele. Acolo mă strecuram cu perseverenţă şi tăceam vinovată o habă, până mă observa. A trebuit să-mi încropească şi mie un şevalet minuscul.

Când am pierdut cărţile de la bibliotecă, a fost catastrofal. Cea mai catastrofală catastrofă din câte mi se puteau întâmpla pe atunci. Vadim îşi târâia picioarele cu o regularitate forţată la bibliotecă şi împrumuta câte 5 cărţi pe săptâmână. Pentru mine. Vreo doi ani sau mai mulţi, până am îndrăznit să cer bani ca să plătesc cărţile pierdute şi să-mi fac un nou abonament. 

Aveam o misiunea închipuită de a-l supraveghea. Acum râdem când îmi aminteşte şovăielnic de practicile mele de-a dreptul teroriste de pe atunci, dar nu pot spune că sunt flatată. Consumam multă hârtie pe vremea aceea şi mai mereu mă aprovizionam fără voie cu hârtii albe din caietele lui groase. Ajunsese sărmanul să-şi numeroteze singur foile. 

Pentru că-l credeam timid, îmi asumam eu eroic misiuni dificile în numele lui. Cum ar fi să-i trimit fetei ăleia, superbe, dintr-o clasă paralelă cu el, poze cu inimi strâmbe, inevitabil străpunse, sub care scriam stângace 4 litere: LOVE. În una dintre fotografii, Vadim avea 5 ani şi stătea ca un soldăţel viteaz în armură pe un taburet. Era drăguţ oricum.

Mergeam şi la diriginta lui. Nimeni nu bănuia cât de frică îmi era să străbat holul acela imens până la clădirea unde avea el orele. Băteam însă ferm în uşă şi o rugam cu maximă seriozitate să mă anunţe pe mine, în primul rând, dacă se întâmplă ceva. Pe MINE. Eram filtrul necesar. Mami nu mai trebuia să ştie totul. Aşa îmi închipuiam eu, fireşte.

Câtă megalomanie la 9 ani, nu-i aşa. Azi nu mai e. Aş vrea s-o trag înapoi, de mânecă, din locul, anotimpul, ziua când s-a pierdut. Azi mă simt ca un gândac prăpădit într-o vilă întunecoasă, dar despre asta, altă dată.

***
Dacă e cu subliniere atunci înseamnă că e post care face parte din seria de articole săpămânale pe care eu, Ntaşa şi SF ne-am angajat să le scriem. Câte un articol pe săptămână care să conţină un cuvânt sau propoziţie cheie comune. Este singura regulă, în rest nu există restricţii legate de temă, stil, mărime, formă. Pentru primele cinci săptămâni am extras cuvintele cheie din Aşteptându-l pe Godot, Eleutheria, Sfârşitul jocului; Priveşte, înger, către casă şi Toba de tinichea.

Era 8 jumătate când intram matinală în staţia de metrou. Aveam timp berechet să ajung la birou şi să citesc măcar 15 minute din cea mai recenta fascinaţie livrescă pe care am căpătat-o, din Zenobia lui Gellu Naum. Numai că nu am avut loc să păşesc în primul tren care a venit. Îl astept senină pe următorul. Cam aceeaşi situaţie, doar că nu îmi mai puteam permite să-l aştept pe al treilea. Îmi fac loc cu chiu cu vai. 

La Unirii s-au revărsat puhoaie şi au năvălit altele. 

O domnişorică cu ochii desenaţi şi somnoroşi ofta greu şi bătea nervoasă din picior. Tare puţini oameni îmi devin antipatici fără să scoată o vorba. Nu reuşeam să înţeleg substratul indignării ei, când era fix în aceeaşi situaţie ca toţi ceilalţi şi contribuia prin prezenţa-i afectată la nesfârşita aglomerare. Nu se puteau închide uşile, oala fierbea anost, soferul repeta apăsat: “pentru siguranţa dvs, îndepărtaţi-vă de uşi” Domnişorica de lângă mine iar oftează, ba mai şi chiţăie: ts, ts, ts...O doamnă cu cearcăne stătea chircită cu capul înăuntru, dar cu gluga în afară. Un alt domn are o expresie de dezgust pe faţă. Nu ştiu dacă e deliberată sau naturalizată. 

Şi totuşi...în învălmăşeala aia de inşi nervoşi, de dimineaţă mohorâtă şi căznită, o doamnă ţinea cu grijă un buchet de crizanteme.

Plus monştrii islandezi din urechi.

-

mă tem că nu ştiu ce vreau pentru că nu vreau nimic.

Prinţesa încruntată

Victor Vasneţov, Unsmiling Tsarevna, 1916-1926

you fool you

Taman cânta „once i wanted to be the greatest” în winamp când am deschis în lehamite gmailul. Mailul ăla venise fix în intervalul cât mă plimbasem pe alte site-uri ca să verific dacă mai sunt bilete ieftine spre Londra şi mai apoi cât durează şi cât costă să ajung din Londra la Oxford. Şi cam cât costă chiria în Oxford. 

Eh, mailul ăla avea câteva rânduri sau mai exact 3 paragrafe. L-am scanat o dată şi n-am înţeles despre ce e vorba. Abia în paragraful din mijloc, rândul din mijloc, fix în mijloc am dat de „we regret to inform you”. 

Of course. Miracole nu se întâmplă. Londra nu crede în lacrimi. Şi eu nu mai am puteri să visez. M-am săturat să sper, să mă consum proiectându-mă într-o perspectivă care se destramă cât ai scrie în paragraful din mijloc, rândul din mijloc, fix în mijloc „we regret to inform you”. Ei, lasă, nu mai regretaţi.

You fool you.

Acum din străfundurile minţii mii de voci se hlizesc indecent pe seama mea. Doar Si, P, E şi Zs îmi fac din mână trişti pe un mal de Tamisă promiţându-mi alergături nocturne printr-o Londră imperială, cafele prin localuri zgomotoase, concerte cu lumini colorate, ascunzişuri prin bookshop-uri strâmte şi vechi, tăvălit prin iarbă umedă şi foarte verde, ciclism gâfâit prin ploaie, cu pelerină şi băscuţă tricotată şi câte şi mai câte, în timp ce o voce din cap îmi reproşează apăsat: You fool you. 

Mă rostogolesc în jos cu ochii închişi.

toamna la sărăteni

Buni se opreşte, ia frunza în mâini şi o apropie de nas. Mai s-o încerce cum e la gust. Uite cum a dat bruma peste busuiocul ăsta, săracul. Câinele i se încolăceşte languros de picior, ştergând cu coada pufoasă tot praful de pe asfalt. Buni îl dojeneşte râzând: Berbedeul ce-i el!

in the death car we are (still) alive

Lumina serii se juca colorat cu orizonturile atât de ireal de-mi părea că Moldova e o bucăţică de Islanda doar că nu-mi dădeam eu seama. Numai că n-aveam timp să stau cu ochii lipiţi de geam. Mă ţineam de scaunul din faţă, oripilată, mai să-mi sară inima ori de câte ori şoferul frâna brusc la 3 cm de vehiculul din faţă. Dumnealui era vesel şi vorbăreţ. Suspect de vorbăreţ şi mult mai relaxat decât mine. Se implica cu fervoare în conversaţia celor din spatele lui, astfel că, mai mult stătea cu capul sucit într-o parte decât cu ochii la volan. Şi iubitor de viteză. Iar prin Codrii Orheiului sunt exasperant de multe curbe.

Într-un sfârşit, urlu cu delicateţe: Vă rog să conduceţi mai încet! N-aude, e prins într-o discuţie cu camarazii de lângă el. Altă persoană se apropie de el cu aceeaşi rugăminte. Şoferul nu înţelege ce observaţii i se aduc şi cere să i se traducă în rusă. E încă senin şi bine dispus. Curând însă era să regretăm cu toţii acest gest de disperare. Noi să-i facem observaţii lui! El, care are peste 25 de ani experienţă la volan, Moscova-Bălţi-Chişinău, încolo-înapoi de atâta amar de vreme! Noi să-l învăţăm cum să conducă! Trebuia să luăm taxiul, dacă nu ne place. Vreun sfert de oră a mârâit supărat nevoie mare, dumnezeind în stânga şi-n dreapta, zmucind nervos volanul. Un băiat îi întrerupe tirada şi contratacă ferm. Şoferul făcea spume la gură. Nu cred că vedea drumul de furios ce era. Şi încă nu ieşiserăm din codri.

Dezavantajul pentru atei în astfel de situaţii e că nu ştii cui să te rogi, deşi tare simţi nevoia. Cine să-ţi facă dreptate? Suntem umili şi neputincioşi, la cheremul unui şofer descreierat. Băiatul care se certase rău cu şoferul, şi-a pus chitara pe umăr şi i-a cerut autoritar să oprească maşina. A trântit uşa şi a rămas cu chitara în câmp, iar noi ne simţirăm abandonaţi în lupta noastră cu un tiran absurd şi instabil emoţional. În scurt timp, un alt pasager cu o doamnă mai coborau din microbuz. Mai aveam şi noi vreo 20 de minute de mers şi vreo 3-4 posibile infarcte. Am scăpat cu viaţă, dar cu vreun kg în minus.

Dimineaţa tresar că am dormit mai mult decât trebuie. Lumina zilei se zgâieşte zgârcit prin crăpăturile obloanelor. Intru în baie fără să aprind lumina pentru că cel mai mult dimineaţa mă scoate din sărite lumina prea puternică. (Un bec în faţă e ca o împunsătură în ochi.) Pe geamul din tavan se scurg încet boabe de apă.

Adâncită în căldura lichidă care îmi înmoaie mintea, am sentimentul că nu pot pleca de acasă, că dacă plec, nu mă mai întorc. Că n-am să mă pot ridica de acolo, că dimineaţa asta e definitivă, că n-am nici un chef să-mi schimb tihna asta regală pe promisiunea unei zile lungi, scăldată în prea multă lumină.

Opun rezistenţă câteva minute, apoi răsucesc cheia în uşă.

*

am tras obloanele, m-am înfăşurat în pătură, mi-am mutat biroul la podea, cu toate hârţoagele, cu pixuri şi perne,
mi-am mai făcut o cafea cu lapte, am tăiat o felie din prăjitura Jujei, am desfăcut un iaurt cu căpşuni,
un ou prăjit, 2 sandvişuri cu brânză şi roşii, restul de paste cu ton de aseară,
o banană,
înghiţituri de energizant,
panică.

saturday night, 3 days away from the submission deadline. getting drunk with coffee and this song

ciudă pe verde

La colţ cu magazinul Gemenii, o bătrânică de 1 metru jumătate şi un gardian de 2 metri stau de vorbă. Numai că bătrânica se uită în sus şi are o privire rugătoare, amestecată cu smerenie. Ei, ce probleme, aud. Ţine un bucheţel de lalele de vânzare. Atâta mai are de vândut. Poate c-a fost singurul bucheţel pe care l-a putut încropi din grădina ei de 2 metri pătraţi. El îi spune ceva impasibil, cu voce coborâtă, calmă. Nu vrea scandal, dar bătrânica strică imaginea magazinului. Nu se cade. Aici vin doamne cochete, sensibile. 

Eu stau ţintuită de cealaltă parte a străzii. Mai că-mi vine să mă repăd printre maşini să-i iau buchetul, să nu mai aibă de ce sta acolo. Să meargă acasă în bucătărioara ei cu muşcate, perdeluţe bej la geam şi cu ceainicul ţiuind pe aragaz. Sper că are unde să se ducă. Dar chiar în clipa asta o doamnă cu pelerină îi întinde 10 lei, ia buchetul, spune „Spasibo” şi dispare în mulţime. 

Bătrânica împătureşte cei 10 lei, se apleacă după cele 2 genţi de la picioare. Gardianul îi supraveghează mişcările. Mi se îneacă privirea dosită de ochelarii de soare. Mi-e atât de jale încât tot verdele ăsta primăvaratic şi căldura moale din jur îmi stau în gât.

în mijloc

Momente când te opreşti. Pur şi simplu.
În mijlocul unei discuţii, în mijlocul unui speech, în mijlocul unei lecturi, în mijlocul unui exerciţiu, în mijlocul unei plimbări. Te opreşti şi simţi că nu ai nici un chef să mergi mai departe.
Fix în momentul ăsta te cuprinde teama că nu vei merge mai departe şi de consecinţele multe ce ar putea decurge din asta.
Teama că o să te laşi dominat de lehamitea asta subită şi n-o să te chinui să continui.
Teama că te vei lua în serios.

respir cum trebuie

Max Richter (H in New England) şi semiîntuneric. Semi jale şi semi bucurie. Aşa simt cum suflul dinăuntru mi se rarefiază, mi se lungeşte, mi se curăţă, palpită cu o graţie care mă elevează toată. Aşa simt că respir cum trebuie, că minutele se transformă in trăiri intense şi că întreg momentul ăsta nu trece degeaba.

[LiWei, 2003]

she says thank you and she does not care.

până duminica viitoare

Până nu uit: Dejunul meu ideal de duminică ar trebui să se întâmple pe la 10-11 şi să includă 2 felii de graham, 2 ouă fierte, măsline, brânză topită şi o roşie. Spre final, un măr verde tăiat felii cu o portocală decojită şi împărţită în 4. Asta după ce pe la 8.30 – 9 am băut o cafea fără zahăr (opţional, cu puţin lapte) la balcon în plin soare matinal de primăvară.

Pe fundal: Zoe Keating.

cei şapte ani de acasă

Îi dimineaţă, afară fulguieşte vârtos şi subterana îi pustie. Şi trece O. pe lângă un gardian păzind nostalgic un aparat de marcat bilete. Şi fără să stea prea mult pe gânduri, dar mai precis, fără să-şi dea seama, strecoară discret un salut suav de acasă: "bună ziua". Din fericire, neremarcat/neînţeles de gardianul foarte maghiar.

necuviinţe

Când tocmai conversam firesc cu scriitura lui Pamuk despre Istanbul, în autobuz au răsărit de neunde 2 doamne cu pufoaice şi au început să verifice biletele. Una din ele se postează chiar lângă mine iar eu încep să mă agit în stilu-mi caraghios. Caut în rucsac, caut în pungă, nu dau de portofel. Îmi vine să-i spun să revină în 2 minute, dar mi-am amintit că nu ştiu maghiară şi doamna pare de neînduplecat. Deja ştiu ce e în mintea ei: duduia asta care se face că citeşte şi apoi se face că nu-şi găseşte portofelul. Las' că vă ştiu eu trucurile! 

În sfârşit, după un minut de panică şi jenă, scot victorioasa portofelul. Doamna vociferează un „koszonom” şi-şi vede de treabă iar eu de carte.

***

Mai urc o treaptă pe scara rulantă din metrou şi ating fără să-mi dau seama rucsacul domnului din faţă. Domnul se întoarce circumspect şi mă priveşte sever. Pe faţa mea un zâmbet de rutină. Domnul se întoarce cu privirea tot bănuitoare şi îşi trage rucsacul mai în faţă. Ups. Gestul în sine m-a indispus. Tocmai eu să fiu bănuită, când am avut atâta de tras de pe urma necuviinţei altora de a râvni la ce nu e al lor...

Încă îmi stăruie în minte spaima instantă pe care am resimţit-o în mod repetat când căutam în geantă fără nici o şansă să găsesc ce caut. 

De atunci mă bucur de fiecare dată când pipăi portofelul în geantă.

tare, mult, toată

Eram abătute amândouă. Eu nu ştiu dacă aveam motiv sau dacă trebuia să am unul, dar era una din acele zile când tare te mai saturi de faţa ta, de privirea ta, de părul tau, de mâinile tale etc. Ne-am tolănit pe o canapea şi ne străduiam să ne convingem una pe cealaltă că e vremea de vină. Sau serotonina din sânge sau dopamina sau orice altă substanţă din organism despre care savanţii spun că asigură starea de bine. 

Li mi-a povestit că face periodic exerciţii de zâmbet în oglindă. Hahah, încep să râd prosteşte. Chiar? Cum? Îmi spune apoi că nu prea ştie cum arată când râde tare, mult, toată pe dinafară De fapt, ar vrea să se vizualizeze în momentul în care va râde tare, mult, toată, pentru că nu s-a întâmplat încă.

La masa din faţa noastră se perindă grupuri de turişti care vorbesc ba în poloneză, ba în germană, ba în italiană. Îşi beau ceaiul, înghit prăjitura, discută ceva aprins cu priviri plictisite, îşi încălzesc mâinile, apoi îşi pun mănuşile şi fularul, se ridică şi pleacă. Noi stăm de vreo două ore printre perne, înconjurate de cărţi şi foi. În tot acest răstimp abia dacă am schimbat 3 vorbe. Adevărul e că în acest interval am fost ocupată. De două ore scormonesc în minte momente + poze când am râs tare, mult, toată. Rezultatul e incert.

anti-dimineţi

Dimineţi în care totul merge încet. Îţi alegi hainele mai greu, îţi găseşti şosetele cu mai puţină îndemănare, nu-ţi dai seama dacă ţi-e foame sau nu, părul nu stă bine, apa e rece, lumina becului împunge, braţele-s de lemn, ochii împotmoliţi în ceaţă. Dimineţi când corpul nu se mai mişcă singur, când uiţi algoritmul pentru rutina matinală, când totul se face cu mai mult efort. Când inevitabil întârzii şi nu ai nici o tresărire.

eyes benignly closed

carieră

A-ţi dori mai mult, a-ţi face planuri mari când te simţi mic, vulnerabil şi neputincios, e ca o formă de trufie, un efort pervers de a-ţi transcende limitele (percepute) pentru a tinde către ceva ce (crezi că) nu meriţi.

Tupeul maximal, impostura dezumanizantă, iată ideologia zilelor de azi.

leru-i ler sau cum mi-am petrecut sfârşitul lumii

În gara din Cluj cântă Vivaldi. Nu-s bilete la Iaşi. Fără loc. E vacanţă, îmi spune apăsat doamna de la ghişeu. Cum fără loc, în picioare? Pe hol? Toată noaptea? Super. Sfârşitul lumii anunţat demult de mayaşi mi se prefigurează acum cu oareşice certitudine. 

Nici un scaun liber în sala de aşteptare. Mai mult muncitorime, proletariat obidit. Lume care aşteaptă să treacă timpul. Cumva. Mă plimb cu rucsacul greu de colo colo ca un om fără căpătâi. Mă reazem de perete şi mănânc unul din cele 6 sandvişuri pregătite din Budapesta. Fără poftă dar cu năduf de om pribeag. Se anunţă trenul de Bistriţa şi se eliberează vreun sfert de sală. Mă trântesc pe 2 scaune cu tot cu rucsac şi scot punga de alune. Un brăduţ simpatic. Plus imagini fără sunet la un ecran suspendat. În schimb glasul lui Hruşcă inundă duios sala. Mesia, chip luminos. Doi turmentaţi se aşază în faţa mea. Tot spre Iaşi. Vom fi tovarăşi de culoar. Toţi aştia de aici mergem la Iaşi. O să fie vesel. 

Cum stau supărată pe toată lumea, dar mai ales pe mine, un nene în uniformă roşie vine spre mine cu o privire cam severă. Mi se pare o glumă, aşa că nu reacţionez. Dintre atâţia beţivi, tocmai felul în care stau eu pe scaun l-a deranjat. Sunt atât de obosită încât, dacă tot e anunţat sfârşitul lumii pentru seara asta, prefer să-l prind cu picioarele aşezate turceşte în gara din Cluj cu un nene în uniformă roşie privindu-mă sever. După ce am emis hotărârea asta cu validitate internă, dumnealui îmi aruncă fioros: Stai pe scaun ca toată lumea, că dacă nu, te dau afară. Mă prăpădesc de ruşine şi nu-mi vine să cred. Beţivii schimbă priviri mândre, apoi se simt îndreptăţiţi să intre în vorbă. Suveranul roşu se mai plimbă încă o dată ameninţător prin zonă, de aceea un camarad m-avertizează complice: „Vezi că vine iar!” Duhneşte a vin stricat dres cu usturoi. 19.50. Încă o oră jumate. Hruşcă. Unu' doarme pe spate cu gura deschisă. Mă tem c-o să-i intre luminiţele toate şi cântecele de Crăciun direct pe gât.

- Murim în seara asta, fraţilor.

- Hehe, azi e 21 sau mâine?

- Tu n-ai murit, mă?

- O fo' sfârşitul lumii...
- Sfârşitul lumii s-o amânat, adaugă altul împăciuitor.

- La Iaş' mergeţi? Zăpadă mare la voi. Îi ninge p-ăia din Moldova de-i îngroapă.

- ...Acasă-n Huşi nu-i de lucru, o dat firma faliment. Am găsit aicea, lucrez de 6 ani. Am cazare, mâncare, ţigări şi 15 milioane. Nuş, poate câştigă alţii mai bine, parlamentari,...Nu-i lucru uşor, încărcăm buştenii manual, nu avem macara, dacă mi se blochează tractorul, nimenu nu m-ajută, trebuie să mă dau jos să trag de cablu, acum câţiva ani nu ştiam să pornesc nici maşina. Nu ştiam. Îi greu, până ajungi. Mulţumesc lui Dumnezeu, mi-am luat maşină, am motocicletă. Am telefon mişto.

Îl scoate. Mâinile-s muncite, butucănoase. Un băietan mărunţel într-o geacă de piele cu umeri largi. Tuns periuţă cu câteva fire lăsate în faţă, unse cu gel. Pe după urechi şi-a tras 2 dungi albe.

- Hristoşelu' mamii voastre. Bă, tu vrei să te sudui? Adu o bere, serios.

- De care? La 7 lei?

- Nu ştiu, mai ieftină. Hai, Costică, hai du-te.

Costică vine cu berea. Însetatul se repede s-o desfacă dar o varsă pe jumătate pe jos. Te vede camera, 5 milioane amenda, îi zice blând un camarad. 

- Trăiască moldovenii, vociferează altul. Şi ardelenii, adaugă după câteva secunde.

Două doamne cumsecade conversează.

- Cât e la voi săpunul? Ăsta...do-vee.

- Patru lei.

- Înseamnă că aici e scump.

- Cât e?

- Patru lei douăzeci.

Cealaltă strânge din umeri.

- ...Adevăru-i că...iei d-ăsta ieftin şi miroase într-o primă fază, apoi după 2-3 spălări se duce. Dar aşa, am luat Dove de la Lidl şi are un miroooos...

- Murim în seara asta, un alt turmentat cu voce sonoră ne mai aminteşte o dată la toţi.

Un altul face eforturi să articuleze răspicat o rugăminte: Ţi-am spus să mă laşi să dorm li-şti-nit!

- Hai naşule, sărbători fericite!

Şi leru-i ler, adaug eu în gând. În lumina asta chioară mă simt fix ca într-un tablou de Bosch. 
Mai stau 5 minute şi plec.