sâmbătă / viața sub pătură

apoi o. s-a dezumflat încet

şi s-a făcut una cu patul cu perna, 

iar din răsuflarea ei nu a rămas decât o pastă vâscoasă şi caldă.

toamna in Roma

si o avalansa.

28 octombrie

Iar făcusem o boacănă. Una zdravănă. Dădusem de naiba şi agonizam neştiind ce să fac şi cum s-o dreg. Situație din aia limită când stomacul ți se chirceşte, viermi monstruoşi hăpăie înăuntru, sângele se face boț în vene şi n-ai aer nici cât să deschizi gura şi să boceşti. Mama ei de viață şi de minte încâlcită şi neghioabă. Când te urăşti până în unghii, când te jeleşti fără remediu.

DAR dacă ai o zână prin preajmă, o soră mai mare, o minune bălaie, bună şi blândă mereu, înțeleaptă şi înțelegătoare, toate astea-s paf, prinse în vreo poză făcută în viteză, cum e asta. Aici mă petrecea/expedia cu ochi blânzi după ce rămăsesem fără paşaport şi toate cele în gara din Bologna, februarie 2012.

La Mulți Ani, zâna mea bună! Ce-a fost mai fain de-abia urmează.

Stii că ești în Varșovia lui Chopin, când se aud sunete de pian în juma de bloc. Când închizi la tine, iar Chopin își continuă tânguirile dincolo de perete. Sau cu un etaj mai sus. 

Festivalul Chopin se dă live la TV și nu-mi pot inchipui duminică mai tihnită pe lumea asta.

Cel mai mult îmi place să observ fețele pianiștilor. Pauzele, gesturile tacticoase, băsmăluța ținută strâns, crisparea euforică, degetele răsfirate în toate părțile ca niște derviși fulguranți, ochii închiși de tot, mai să facă gaură în orbită.

Par niște suflete cu extensii în degete. Nimeni nu trăiește mai acut ce se întâmplă în învolburarea aia amalgamată de sunete. Parcă ar vrea să ne arate, iată ce ar trebui să simțiți dacă ați avea sensibilitatea mea. 

Zic eu care vizionez încruntată desfășurarea asta de stări, mai să îmi vină a plânge, eu, care mă contaminez subit de o avalanșă de emoții pe care nu știu să o rostuiesc mai acătării decât scriind acest post fără noimă.

albastru

O văd cum îşi face loc lângă stand, 

cum îşi plimbă mâinile printre bluzele foarte albastre, foarte roze, 

alea imposibil de colorate. 

Care-s cam greu de asortat, m-am gândit. 

Apoi văzui că deja are părul albastru şi m-am liniştit.

oare cum de

ascult bjork şi stau neclintită,
citesc bartis şi tranchilitatea lui mă întoarce pe dos.
problema e că nu mă pot lua în mâini,
nu mă țin bine nici pe sârmă
şi nici să mai respir tihnit nu mai ştiu cum.

mă uit la voi printr-un binoclu stricat.

cum de sunteți toți aşa frumoşi şi bravi,
cum de,

iar pe mine mă dor cumplit ochii.

colo sus e dumnezeu

rasu'-plansu'

mirari din realitatea mediata:
- o printesa abia zmulsa din pantec (inca uratica, inca neom, cum sunt toti copiii imediat dupa nastere) e aratata trofeu la lume si fotografiata de un milion de ori. daca ar fi putut, toti aia ar fi stat sub usi cu binocluri si la concepere, apoi ar fi jubilat ca ducesa e fertila si printul iubitor.
mai aproape,
- un domprimar cu multi subalterni are probleme in amor si cu realitatea, in general;
- o blondina channel a coborat printre femei de rand si e disperata si e martira;
- un prim ministru cu voce stinsa si total depasit de situatie, un aricel pierdut in ceata, se rusineaza sa recunoasca public ca a trecut prin scoli ca gasca prin apa [desi are un merit vag, macar tace molcom si nu duduie abureli si impertinente precum un alt prim ministru, tot de aproape];
- un bunic - vulpoi mic, rupt din cosmos si pus presedinte de stat, asteapta sa-i treaca mandatul, intre timp se chinuie sa citeasca texte grele de pe foi;
- un celebru “om de afaceri” de aceeasi varsta cu mine (!) jefuieste miliarde, pe care probabil le ploconeste mandru unei iasomii din daghestan, 

si tot asa. 

ti s-ar face jale, daca nu ar fi de ras, sau ai rade, daca nu ar fi trist de tot.

Verde de Varsovia

Ce frumos l-au ars, cu câtă grijă l-au împachetat, cu cât fast îl purta maestrul de ceremonii pe domnul profesor. Pulbere l-au făcut si l-au prelins atent într-o vază.

Cutare si cutare s-a perindat pe la tribună si a citit de pe foi ce-a făcut în viața asta. Câte cărți, câte articole, câți studenți, câte universități. Câți copii, câți nepoți. Câte neveste. Doar ultimul a despăturit o hârtie asudată ținută în pumn două ceasuri. Un tânăr bătrân cu capul sur citea cu voce stinsă un ultim omagiu celui pe care îl numea tată spiritual. Atât m-am priceput să deslusesc din vocea lui stinsă.

Domni cu ochii tulburi sprijiniți în baston îsi cedau unul altuia locul, unul mai bătrân si mai puțin teafăr decât altul. Suntem si noi pe drum, îsi spuneau din priviri când îsi strângeau mâinile. 

Domnul profesor nu era acolo. Chiar deloc. I se tot invoca numele, i s-au tot poclonit mormane de flori, dar el nu era acolo. Îl topiseră, scrum îl făcuseră, praful s-a ales din el. 

L-au dus pe brațe, încet, cu pasi mărunți, într-un convoi sobru, apoi au turnat mult nisip deasupra, apoi marmura, apoi florile si asta a fost.

Pamuk si sfarsitul lumii de la miezul noptii

Îmi ronțăiam mărul si mă pregăteam să scot kindle-ul din rucsac. În gară era o lumină chioară, de un galben spălăcit, mirosea rânced a bere si cafea, dar măcar era dosită. Afară se întâmpla un fel de apocalipsă, una dintre ele. Vântul îsi făcea de cap, suierând, vuind, scormonind furios ninsoarea densă. Nu am avut timp să mă instalez însă, un gardian îmi face semn că e ora închiderii si să dispar. Ouch. Autobuzul meu nu venea decât la 12 noaptea, iar eu special venisem mai devreme cu vreo oră, nici nu mai țin minte motivul, dar stiu că era unul. 

Curând toate sufletele puține din jur erau să se evapore sau să fie înghițite de vijelie. Dispăruseră si asiaticii, si veneticii mirosind a bere. Si gardianul plecase acasă. Nici țipenie, doar câteva autocare Slovak Lines staționate pe noapte. Toate sufletele migraseră într-un loc mai cald. Aveam o oră înainte pe care nu stiam, nu puteam să-mi imaginez cum as putea să o petrec. Fiecare minut era lung si chinuitor. Am decis să fac înconjurul gării, poate-poate văd lumină la vreun pub prin preajmă, unde să beau ceva, să mă dezmorțesc măcar. Înaintam greu, pe alocuri trebuia să mă țin de ceva ca să nu mă ia vântul pe sus. După ce am încheiat turul si am concluzionat că totul e mort si înghețat în jur, m-am uitat la ceas cu speranță. 4 minute peste 11. Numai 4 minute. Tare îmi era jale de mine.

M-am ghemuit într-un colț, în fața usilor, singura pată de lumină din potopul ăsta. Mi-am zis, dacă citesc, dacă îmi țin mintea ocupată cu litere si drame, o să uit de frig si de sfârsitul lumii si o sa treacă mai repede timpul. Pamuk poate face asta, domnul Pamuk poate învinge timpul, gerul, tremurul. 

Un individ cu o înfățisare de boschetar trage de usa gării. Lumina dinăuntrul gării creează impresia iluzorie ca înăuntru e cald si bine, unde ai putea astepta cumsecade autobuzul cu o cafea fierbinte alături si cu o carte bună. Doar că are usa incuiată. Tipul nu stie asta si trage nervos de usă. Mă vede si se simte dator să intre în vorbă. Sfârsitul lumii nu se întâmplă în fiecare zi si nu în fiecare zi vezi o fătucă cu rucsac mai mare ca ea ghemuită în fața unei gări închise. Îi fac semn că nu înțeleg ce zice, probabil în slovakă. Bolmojeste ceva în engleză, dar totusi nu am chef să încurajez acest început de conversație. E frig al naibii si dupa câteva minute în care intru în detaliile petrecerii de logodnă, cu invitați din societatea înaltă din Istanbului anilor ‘70 din Muzeul Inocent al lui Pamuk, mă ridic în picioare si scot cu greu din buzunar telefonul să văd cât a trecut. Ideea e că abia de-mi pot misca un deget sau două. 20 de minute. O treime. Încă 20 si o să rămană 20, fac eu calcule optimiste. Hai că pot, o să treacă ora asta, nu are cum să nu. 

Vine un autocar din care coboară niste negri sau arabi si dau fuga sa traga si ei de usă. Mă reperează si mă intreabă cum s-ajungă în centrul orasului. Chiar dacă-s turist si eu, le zic ce stiu. Un grup de 3-4 vin repede si trag si ei de usă. Dezămăgiri în lanț, carevasăzică. Si ce dacă stau ca un om fără căpătâi fix in fața usilor. Când înțeleg si ei că e încuiată, încep să strige în maghiară, ceva ce sună a înjuratură. Se învârt câteva secunde nestiind ce să facă, apoi dispar în fulguiala aia dementă. Speram că merg si ei spre Varsovia si o să putem astepta împreună până la miezul nopții un autobuz nenorocit. Încep să-mi dau seama că sunt singura persoană care a ales să plece din Bratislava spre Varsovia cu un autobuz care vine la 12 noaptea. Care, dacă va veni, va avea un singur pasager din Bratislava. Me. Un singur pasager stupid din Bratislava.

Domnul boschetar vorbitor de o engleză aproximativă reapare în peisaj din neunde. Interesant unde a stat până acum. De data asta face o încercare în nemțeste: “Verstehen Sie Deutsch?” Si eu ca toanta mă grăbesc să dau din cap că nu. Cred că-mi degerase creierul, de aia. La o secundă după, îmi vine să râd de prostia mea si mai că-mi pare rău că nu aveam chef să intru în vorbă cu el. Poate e un ins special, un geniu poate, un înțelept care si-a luat lumea in cap. Sau poate l-a dat afară nevasta din casă, poate a pierdut si el vreun autobuz si nu are unde să stea în noaptea asta. Si în genere, poate e un om cumsecade. Cu siguranță e, dar totuna nu-mi pasă.

Hai, ce mai zice Pamuk? Cum se mai învârte printre oaspeți norocosul de Kemal, care vrea să le aibă pe toate pe lumea asta, si nevastă din lumea bună, dar si o amantă tânără pentru plăceri de alcov. 

11.40. Încă, încă. 

La 11.44 îl aud. Alerg cu sufletul congelat si cu rucsacul greu in spate. Alright? întreb soferul când îi arăt rezervarea. A fost singurul cuvânt pe care l-am putut articula în situația cu pricina. Dă din cap că da, apoi îl aud cum îngână cântat: "Alright, go inside."

Aleluia. Gata, gata.

potremo volare

spasibo // copilărisme

Azi am umblat juma de zi supărată că funcționara de la postă mi-a mulțumit pe final în rusă. Asta dupa ce purtasem discuția, de-o parte si de alta, în pol-en.
Ciudat (de la ciudă) când alții recunosc în tine ceea ce te-ai chinuit cam jumătate din viață să negi.

O cafea în Plaza Nueva înainte de 9. Soare blând de dimineaţă. Unul din momentele acelea de bonheur pe care ai vrea să le prelungeşti cât poţi. Mesele s-au ocupat treptat şi hărmălaia aia de vociferări în toate limbile pământului începe să crească în intensitate.
Ocupaţia mea preferată în astfel de momente este să observ fauna turistică, obiceiurile care mai de care ale unor oameni expuşi din întâmplare într-un loc public. Bunăoară, englezii sau anglofonii nativi. Englezii îşi fac neapărat simţită prezenţa atunci cand sunt prin preajmă. Vorbesc tare, cu emfază, acaparând spaţiul de emisie publică, conştienţi cumva că sunt ascultaţi. Esticii, însă, abia se fac observaţi. Vorbesc în şoaptă ca acasă, ocupă loc minim şi în general au mişcări stingherite, dacă nu calculate.
Buenos dias, muy bien, si si. Fete cu flori roşii mari în păr, tânguiri gităneşti, negri plimbând standuri cu ochelari de soare printre mesele de clienţi, cârduri de fete escortând un măgar împopoţonat cu panglici colorate pe care tronează o novia ce urlă în megafon, acoperind muzica melancolică de chitară. O doamnă îşi înmoaie tacticos pâinea în cafea. Hm. La masa de alaturi, unul din cuplurile acelea la început de relaţie când cel puţin unul din ei simte nevoia să vorbească încontinuu despre absolut orice: valori, trăiri, experienţe blabla. Ea e cea care vorbeşte întruna într-o engleză uşor demonstrativă de student Erasmus, el ascultă resemnat, aprobă admirativ, încercând să pară cât de cât activ în discuţie. Peste câteva luni o să-şi amintească cu uşoară jenă despre aceste prime tatonări. Dacă vor avea ce.

O doamnă superlocvace îşi oboseşte soţul dar mai ales pe cei din grup, comentând fără oprire tot ce vede. Cuplul e din Puerto Rrrrrico. Engleză americană gălăgioasă, acaparatoare. Vorbeşte ca o moară stricată. Really. Recunosc în fiecare gest, mimică, interjecţie tipicării din filmele americane.

-What is your first name again, sweetheart? Olga? Olgita, I’d rather call you Olgita, sweetheart.

-?!

Purtarea ei expansivă îl face pe soţul ei să stea mai mult cu capul în jos, iar pe noi ceilalţi să păstrăm o tăcere politicoasă. Şi soţu-i abia de scoate o vorbă. Zice că sărbătoresc în curând 40 de ani de la căsătorie. Cum e posibil, doamne-iartă-mă, ca doi oameni atât de diferiţi să convieţuiască 40 de ani? Fără să se fi ajustat unul pe altul, fără să fi ajuns undeva pe la mijloc, în care ea e mai rezervată în mişcări şi dumnealui mai vorbăreţ, jumătate din el, jumătate din ea? 

flamboyant union (a little bit of non-sense)

înainte vreme

Asa si nu înțelege cum poate să-ți fie bine printre străini. Pentru ea, locul de bastină e sfânt, acolo trebuie să te întorci, oriunde nu te-ai preumbla, oricât nu te-ai vântura prin lume. Pentru ea Moldova e cât un glob întreg, Suhuluceniul e fix în mijloc si acolo se termină universul. Alte țări cu nume străine sunt abstractități care nu îi spun nimic, oricât nu i-as povesti si de polonezi si de englezi si de nemti. Chiar si regățenii trăiesc pe o altă planetă care s-a rupt de pământ imediat ce s-a terminat războiul si au venit rusii. Nu crede că acolo e mai bine. Dă din cap a învoială, dar nu crede.

- Banul îi la putere în ziua de azi, se mai tânguieste câteodată. Nici sarmalele nu mai sunt ca altă dată, nici posturile posturi, nici Crăciunul nu mai e Crăciun. Nici pe stil nou, nici pe stil vechi. Înainte vreme, lumea punea oala cu sarmale în cuptor si ele se coceau în voie, acum gospodinele astea noi le dau într-un clocot pe aragaz si s-a terminat. Mesteci gălusca crudă în gură. Înainte vreme, țineai post si Crăciunul era asteptat, erai dorit de o bucățică de carne. Aveai gust de ceva bunisor. Acum lumea nici nu ține post, nici nu se ține sătulă. Înainte vreme, si iernile erau ierni adevărate, cu ger năprasnic si troiene cât casa. Cu mare greu îsi făceau pârtie de la o casă la alta.

Se uită la mine cum scriu pe calculatorul meu cu măr translucid si oftează:

- Cum se mai schimbă vremurile… M. are 3 ani si stie să se folosească de tabletă. Eu terminasem tehnicumul si nu stiam să sun. Nu erau telefoane atunci. M-am dat în dos si m uitam la alții cum fac.

- Dă, Doamne, la toți sănătate si la urmă si mie. Câte zile ai de la Dumnezeu, atâtea să fie, dar să fii sănătos si în puteri, nu să te chinui ca mine, asta nu-i viață.

- Câte zile ai, îs toate ale matale, încearcă s-o aline stângaci unchiu' M. 

să ai grijă (poezie într-un e-mail)

să ai grijă,
să ai grijă să nu uiţi ceva,
iar cheile să nu le pui in buzunar,

ca să nu cadă sau să se găurească buzunarul.

să ai grijă să faci geanta de cu seară şi sa închizi gaz, apă, geamuri, când pleci.
să pui de cu seara tot, 

dimineaţa doar să te trezesti, 

doar să te îmbraci şi să ieşi.

ai autobuz de dimineaţă sau vei lua un taxi?

dacă vrei, eu pot să te trezesc. 

îţi dau un telefon ca să te trezeşti, 

la noi oricum e mai devreme cu o oră.

Dedicaţie pentru 2014

Du-te, du-te.
Şi s-a dus.