Stii că ești în Varșovia lui Chopin, când se aud sunete de pian în juma de bloc. Când închizi la tine, iar Chopin își continuă tânguirile dincolo de perete. Sau cu un etaj mai sus. 

Festivalul Chopin se dă live la TV și nu-mi pot inchipui duminică mai tihnită pe lumea asta.

Cel mai mult îmi place să observ fețele pianiștilor. Pauzele, gesturile tacticoase, băsmăluța ținută strâns, crisparea euforică, degetele răsfirate în toate părțile ca niște derviși fulguranți, ochii închiși de tot, mai să facă gaură în orbită.

Par niște suflete cu extensii în degete. Nimeni nu trăiește mai acut ce se întâmplă în învolburarea aia amalgamată de sunete. Parcă ar vrea să ne arate, iată ce ar trebui să simțiți dacă ați avea sensibilitatea mea. 

Zic eu care vizionez încruntată desfășurarea asta de stări, mai să îmi vină a plânge, eu, care mă contaminez subit de o avalanșă de emoții pe care nu știu să o rostuiesc mai acătării decât scriind acest post fără noimă.