Ce frumos l-au ars, cu câtă grijă l-au împachetat, cu cât fast îl purta maestrul de ceremonii pe domnul profesor. Pulbere l-au făcut si l-au prelins atent într-o vază.

Cutare si cutare s-a perindat pe la tribună si a citit de pe foi ce-a făcut în viața asta. Câte cărți, câte articole, câți studenți, câte universități. Câți copii, câți nepoți. Câte neveste. Doar ultimul a despăturit o hârtie asudată ținută în pumn două ceasuri. Un tânăr bătrân cu capul sur citea cu voce stinsă un ultim omagiu celui pe care îl numea tată spiritual. Atât m-am priceput să deslusesc din vocea lui stinsă.

Domni cu ochii tulburi sprijiniți în baston îsi cedau unul altuia locul, unul mai bătrân si mai puțin teafăr decât altul. Suntem si noi pe drum, îsi spuneau din priviri când îsi strângeau mâinile. 

Domnul profesor nu era acolo. Chiar deloc. I se tot invoca numele, i s-au tot poclonit mormane de flori, dar el nu era acolo. Îl topiseră, scrum îl făcuseră, praful s-a ales din el. 

L-au dus pe brațe, încet, cu pasi mărunți, într-un convoi sobru, apoi au turnat mult nisip deasupra, apoi marmura, apoi florile si asta a fost.