In some weekend evenings I feel like an old lady behind the curtains watching disapprovingly the young and the restless on the streets.
And I almost feel like telling them: "Go home, kids, it's late"

Când eşti cu ochii închişi, sunetele sunt mai rarefiate, muzica mai powerful, ideile din cap îs mai distincte, dramele mai bine alcătuite. Aş vrea să avem un bec pe după ochi, pe care să-l pornim atunci când vrem să închidem ochii. Ca să nu ne mai ciocnim de stâlpi, oameni sau maşini atunci când mergem pe stradă.

Pentru un minim romantism, infuzat cu forţa, am aprins nişte lumânări parfumate. M-am uitat la ele până m-au durut ochii. Apoi când le-am stins, nu mai puteam respira. Era ca-n biserică.

În metrou m-am holbat pierdută la o femeie care se uita cu un infinit drag la bărbatul ei cu ochi tulburi, duhnind a băutură care abia se ţinea pe picioare. Care nici arătos nu era. Femeia, deşi trecută de prima tinereţe, avea trăsături frumoase şi un băieţel mic în cărucior care scâncea după atenţie cât timp mama îl privea topită pe bărbatul ei brav, deja etilizat într-o dimineaţă de sâmbătă. Dar ce ştiu eu.

Sâmbătă noaptea, trecut de ora 3. Scoatem căştile din urechi, închidem calculatorul, strângem lucrurile din jur şi plonjăm vitejeşte în pat. Gata, stingerea.

Când îmi era cel mai linişte, încep să disting tot mai clar sunetele din “La Vie en Rose” de undeva de la apartamentul de sus…Fix la ţanc, mulţumesc.

aşa-i când rămâi acasă să lucrezi.
scrii şi tai, scrii şi tai, roteşti ochii în jur şi observi pe masă o oglindă şi un aparat foto.
unu, doi, şi narcisa-i gata.

Czesc!

Cum stau aşa în camera mea cu pereţi verzi şi lumină caldă, prielnică, cu sunete plăcute în surdină, cu cafea fierbinte alături, sătulă şi, în general, împăcată cu toate cele, urzind calm la proiectu-mi pentru următorii 3 ani, o feerie brută îmi viermuieşte tot dinlăuntrul şi nu ştiu cum s-o cuminţesc.
Şi simt cum toate potenţialităţile bune mi se aşază în faţă, mai să le ating cu mâna, mai să le netezesc pe cap.
Abia aştept, Varşovio. Am sufletul în gură şi nerăbdarea în gât. Czesc.

hăt sus

şi cum pluteam noi încetişor deasupra norilor, hăt sus, prin cazanul ăla imens de vată albă şi pufoasă, în care zăceau neurnite arătanii de toate formele, 

mă întrebam cum de stau ele priponite în aer, cu ce fel de aţă nevăzută sunt legate de cer şi dacă e aşa, cine le face nodurile?

în fine, să fiu sinceră, nu m-am putut lămuri ce era aia: vată, aluat puhav, ou bătut spumă sau doar apă condensată, cum ni se spunea la orele de geografie.

sau poate resturi de aripi de la păsări care s-au agăţat de cer de frică să nu pice şi cineva le-a făcut grămăjoară în moviliţe de puf. sau poate stelele care nu vor să doarmă se bat cu pernele şi fac puf peste tot, se poate şi aşa.

mă minunam fireşte la toate aceste lucruri din pântecul de oţel al unei păsări fără prea mult suflet dar care reuşea cumva să se ţină în aer, care îşi făcea loc cu grijă printre animăluţele de puf ale cerului, de frică să nu strivească vreo broscuţă mai adormită sau să dea din greşeală în trompa vreunui elefant de vată care nu ar putea să se ferească într-o parte din cauza greutăţii, fireşte.

cum mă uitam eu aşa la ele, cum stau nemişcate, mă temeam să nu vină dintr-o dată vreun zmeu mâncău care să se apuce să înghită vata dulce a cerului şi să rămână văzduhul golaş şi singur prin care, cine ştie, să se întrezărească chestii urâte din afară, cum ar fi gaura neagră a universului sau ceva foarte şi foarte înspăimântător.

nightingale trills at the crack of dawn

la 6 dimineaţa soarele andaluz încă doarme, dar păsările cerului se întrec în triluri, apa şiroieşte în legea ei la vale, florile de portocal şi iasomie îşi desfac miresmele. iar unii se îmbată instant cu fericire.

cum să zic, sunt momente (nu prea multe) când ţi se întretaie răsuflarea şi aşa rămâi: bleg, cu trupul lipsit de vlagă şi cu ochii moi-moi ca de gelatină.

dar asta se poate întâmpla doar la 6 dimineaţa.

Dejun pascal improvizat în Tanger

Abia ce ajunserăm. În timp ce ne foiam cu bagajele, bunicuţa care făcuse curat în cameră, chircită de zâmbet, îmbrăcată în alb şi înduioşător de sfioasă, a intrat în cameră şi ne-a lăsat pe masă un bidon de plastic cu o mână de floricele galbene de câmp...Închidea uşa când am observat-o. Încercând să mă dezmeticesc rapid, lansez prima mea tentativă de a mulţumi în arabă. Shukran, Shukran! A tresărit plăcut suprinsă.

Cu bucheţelul ăsta pe masă, am încropit masa de Paşti: 4 ouă fierte şi ne-înroşite aduse de acasă şi scrijelite ad-hoc cu un creion, 2 mini-iaurturi, 2 chifle, o portocală şi...cam gata. Prin geam se vedea portul, dacă te chinuiai un pic vedeai şi celălalt ţărm european. Vag se auzeau şi chemări guturale la rugăciune. 

Merhaba, Tanger.

rezumat marocan

După ce am zăbovit niţel în punctul cel mai sudic din sudul european, jelindu-i puţin pe arabi că au lăsat minunăţia aceea de cetate cu vedere spre ocean şi mediterană din Tarifa acum o mie de ani, am trecut Gibraltarul în burta unui vapor care înghiţea hăpăind valuri de smarald în timp ce în burta mea stomacul se chircea în felurite feluri.

Nici un delfin, nici o balenă nu ne-a arătat drumul. Călătoria a fost scurtă şi aproape anostă. 

*

Citisem că Tanger e un oraş cosmopolit şi prietenos, prin care au trecut şi portughezi şi spanioli şi francezi şi englezi, şi spioni internaţionali, şi scriitori şi pictori fel de fel, ba chiar şi vampirii amorezi din ultimul film al lui Jarmusch. 

În prima zi însă, ne-am „bucurat” de prea multă atenţie.

Turiştii, dar mai precis, turistele nu scapă neremarcate pe străduţele întortocheate din Medina Tangerului. Mă rog, nici nu mă aşteptam să nu. Vreau să zic, m-aş fi holbat şi eu cu interes la străinii care mi s-ar perinda prin faţa pragului cu ochi de alice-in-wonderland. Win-win situation, carevasăzică. Eu mă holbez la voi, voi la mine, zâmbim şi mergem mai departe. Dar în primele ceasuri ale aventurii mele marocane, simţeam că fac infarct de emoţie şi teamă stupidă tot tresărind la fiecare 3 metri când puzderie de flăcăi de cartier se ţineau după noi.

Miss, miss, ola, ola! Bonjour! Hi! Kasbar? Soko? Kasbar? Grand Mosque? Why ladies look in the map?

- Nu te mai uita atâta prin părţi! mergi înainte şi caută-ţi de treabă, mă ia la rost soră-mea, şi ea destul de vulnerată de situaţie.

- Păi sunt turist, ce naiba! de asta am venit, ca să mă uit…, încerc eu să mă apăr.

Ştiu şi eu că ar fi bine să mă abţin, că trebuie să merg pe stradă ca un om care ştie unde merge, că nu trebuie să verific harta din două în două minute când iar ne pomenim pe o străduţă îngustă, întunecoasă, care duce naiba ştie unde. Fără aparat foto la vedere. Fără ochi de căprioară speriată, mai ales.

**

Un individ ne abordează numai zâmbet, oferindu-se să ne facă turul oraşului în câteva ore. Ne duce şi ne aduce la hotel. Când a văzut că nu ne lăsăm uşor convinse (citisem înainte pe net că trebuie evitaţi at all costs aşa-zişii ghizi), se dă mai mult înspre noi şi şuieră printre dinţi cuvintele astea nu prea clare: „Bad people on the streets. One mosquito, 100 mosquitos.” Asta a fost chiar ciudat. Nu destul cât mă panicasem stupid toată ziua din cauza flăcăilor de cartier care nu voiau să ne lase în pace, îmi lansează şi ăsta ameninţări mistice. Ţânţari mulţi pe străzi? Sau poate era vorba de corespondentul spaniol pentru cuvântul moscheie: musqito. N-am înteles prea bine şi nici nu m-am încumetat să cer explicaţii. Am refuzat cât de amabil am putut. Totuna avea privire de om ofensat. 

Be polite! Ne reproşează el imediat. Păi polite am fost, aşa credeam eu.

În scurt timp, se apropie de noi alt individ cu eşarfă albă şi discurs similar. No, thank you, we are fine, îi răspund. Why aren't you polite? This is my home. A doua ridicare vinovată din sprâncene. 

Descumpănită, mă tot întrebam dacă imputarea asta repetată a unei pretinse atitudini nepoliticoase are de-a face cu cultura ospitalităţii din lumea musulmană sau nu mai mult decât o formă şantaj emoţional pentru turiştii naivi alde noi...

unsmiling tsarevna

Răstignită în saltea

zădărniceşte proiecte grandioase,

izbeşte de perete lumi întregi fără să regrete, 

sparge în ţăndări feţe de cristal 

care îi vor fi fost dragi odată.

Când închide ochii, şterge totul din minte 

şi se afundă într-un fond incolor convenabil.

Îşi proiectează picioarele pe perete.

În poziţia asta sângele se repede spre creier 

şi totul devine fierbinte, aproape de inimă,

încât
ar putea să-şi îmbrăţişeze propriul sânge.

Pereţii hotelului Continental din Tanger îs maiestuoşi de-a dreptul. Rătăcim aiurea din hol în hol căscând gura la mozaicurile geometrice, la lămpile frumos colorate şi la divanele moi din catifea. Zici că eşti fix în antreul palatului nu ştiu cărui sultan sau rege maur. Ne pomenim într-o sală pluricompartimentată plină de praf şi rugină în care stau îngrămădite în totală dezordine tot felul de lucruri. Vechi cât lumea. Bijuterii (cercei, inele şi lanţuri), covoare decolorate, oale, arme prăfuite, tunici roase de vreme şi molii. Tot felul de minunăţii prăfuite.
Un domn cu înfăţişare îngrijită apare de neunde: Welcome, welcome. Where are you from? Moldavia...hm. Urmează câteva secunde de nedumerire, după care domnul aprobă amabil. Nu vrea să ne indispună, se pare.
Ah, Russia!
Ex...dau eu să precizez.
Ex, ex, ex! exclamă el împăciuitor.
Zice că are grijă de magazin de mai mult de 40 de ani, iar magazinul are şi el peste 140 de ani. Iau în mâini o oglindă mică şi atât de prăfuită încât abia de-ţi distingi nasul când te uiţi în ea.
You know how much? 2 euros! Îmi vede ezitarea şi adaugă repede: But when you don't like sth even one euro is too much. Şi râde mulţumit iar.

ai impresia că propria-ţi suflare e ca o muscă bâzâind aiurea într-un borcan închis.

scoşi afară din casă,
din paturile lor,
de sub plapumă,
de lângă calorifer,
aruncaţi în zăpada de afară,

îmblăniţi alandala,
purtaţi pe drumuri,

cu obrajii biciuiţi de ger,
cu ochii chinuiţi de nesomn,
scurşi la metrou în pâlcuri,
hurducaţi pe şine,
scuipaţi la suprafaţă,
nemângâiaţi,
neostoiţi,
neîmblânziţi.

Ora 2 noaptea. Un autocar cu pasageri în drum spre Bucureşti. Am trecut de vama MD, am trecut de vama RO. Dar stăm. Aşteptăm la porţile Europei de mai mult de 2 ore. Fără şofer. 

Fără şofer nu ajungem nicăieri.

Niscaiva semne de spaimă colectivă se insinuează, dar mai mult domneşte o somnolenţă din aia îndesată când îţi dai seama vag că ar trebui să-ţi pese mai mult, doar că ţi-e gura cusută şi ochii încleiaţi şi nici că ai fi tare conştient de ce se întâmplă. E atâta de frig că până şi luna stă nemişcată pe cer. Din rucsacul meu miroase a mentă uscată.

Într-un sfârşit apare un vameş.
- Oameni buni, da voi ştiţi di ci staţi aicea?
Şoferul avea asigurare falsă cică, i se deschide dosar penal. Nici să-şi facă alta pe loc nu voia. Nici să-şi anunţe pasagerii nu se îndupleca. Să nu facă oamenii „gălăgie”. Oamenii au vrut să facă gălăgie pentru că erau unii care aveau avioane de prins din Bucureşti când se lumina de ziuă.
- Eu v-am spus ca să ştiţi, strânge din umeri vameşul şi-şi căută de treabă.
Cui să te jelui la ora 2 noaptea? În ceva timp, apare totuşi şoferul. Se instalează furios la volan şi nici să arunce barem o privirea în direcţia noastră.
Nu ştiu cum de îmi aud vocea:
- Ne explicaţi şi nouă ce s-a întâmplat?
- Şi dacă o să explic, o să fie ieşire din situaţie? răspunde el repezit.
- ....
O doamnă din faţă îmi face semn să-l las în pace.
Un băiat întreabă când ajungem în Ploieşti.
- Dimineaţa, răspunde iar în doi peri şoferul supărat.
- În vreo două ore, zice al doilea şofer în şoaptă să nu fie auzit de primul.

Oroare de şoferi. Am oroare de şoferi.

Totuşi mă întreb: Nu-i mai simplu să faci o asigurare adevărată decât una falsă?

Când nu am hârtie la îndemână şi nici vreun instrument de scris, desenez cu arătătorul în aer tot ce-mi trece prin cap.

Literă cu literă alăturate nevăzut una lângă alta.

Idei care nu se văd dar care se scriu totuşi frumos, caligrafic, cu mişcări unduitoare ale mâinii.
Aşa adorm. Cu ideile mele plutitoare deasupra-mi.