Ora 2 noaptea. Un autocar cu pasageri în drum spre Bucureşti. Am trecut de vama MD, am trecut de vama RO. Dar stăm. Aşteptăm la porţile Europei de mai mult de 2 ore. Fără şofer. 

Fără şofer nu ajungem nicăieri.

Niscaiva semne de spaimă colectivă se insinuează, dar mai mult domneşte o somnolenţă din aia îndesată când îţi dai seama vag că ar trebui să-ţi pese mai mult, doar că ţi-e gura cusută şi ochii încleiaţi şi nici că ai fi tare conştient de ce se întâmplă. E atâta de frig că până şi luna stă nemişcată pe cer. Din rucsacul meu miroase a mentă uscată.

Într-un sfârşit apare un vameş.
- Oameni buni, da voi ştiţi di ci staţi aicea?
Şoferul avea asigurare falsă cică, i se deschide dosar penal. Nici să-şi facă alta pe loc nu voia. Nici să-şi anunţe pasagerii nu se îndupleca. Să nu facă oamenii „gălăgie”. Oamenii au vrut să facă gălăgie pentru că erau unii care aveau avioane de prins din Bucureşti când se lumina de ziuă.
- Eu v-am spus ca să ştiţi, strânge din umeri vameşul şi-şi căută de treabă.
Cui să te jelui la ora 2 noaptea? În ceva timp, apare totuşi şoferul. Se instalează furios la volan şi nici să arunce barem o privirea în direcţia noastră.
Nu ştiu cum de îmi aud vocea:
- Ne explicaţi şi nouă ce s-a întâmplat?
- Şi dacă o să explic, o să fie ieşire din situaţie? răspunde el repezit.
- ....
O doamnă din faţă îmi face semn să-l las în pace.
Un băiat întreabă când ajungem în Ploieşti.
- Dimineaţa, răspunde iar în doi peri şoferul supărat.
- În vreo două ore, zice al doilea şofer în şoaptă să nu fie auzit de primul.

Oroare de şoferi. Am oroare de şoferi.

Totuşi mă întreb: Nu-i mai simplu să faci o asigurare adevărată decât una falsă?