În metrou în una din zilele trecute. Dimineaţă, puţin peste 9. Aşezată frumos pe scaun, mi-am luat la numărat din ochi toţi companionii de drum. Şi pentru un durabil moment, am avut impresia unui convoi funebru. Nu am putut depista nici o urmă de mulţumire pe faţa vreo unuia, aveau toţi o mină lugubră, căutături ursuze şi abătute. O somnolenţă solemnă, cum ar veni, o lentoare matinală inevitabil deprimantă. Nici unul din ei nu se arăta fericit că se afla în metrou la 9 dimineaţa cu destinaţie către ceva. Fie că mergeau la birou cu prânzul în pungă, fie că-şi duceau copiii la şcoală, fie mergeau la poştă sau la spital, la o întâlnire cu un prieten sau coleg, nici unul din ei nu deborda de încântare.
Poate că ascultau şi ei Max Richter, încerc să presupun.
Dar mi se face iar lehamite de ideea unor dimineţi înseriate cu vagoane funerare în care nimeni nu se bucură că e dimineaţă şi că e în drum spre ceva.