pălărierul critic

Nu am fost în București de câteva luni, iar între timp în orașul studenției mele s-au mai ițit câteva magazine pe care nu le știam. Intru azi într-un cochet butic de pălării din Romană. Îmi rotesc privirea în jur.

- Doriți să faceți cadou pălăria, nu? Mă întorc către vânzătoarea care mă privea fix de la 25 de cm în spate în timp ce țineam în mâini o pălărie.

-...

- Întreb pentru că dvs. clar nu vi se potrivește. Ups, îmi zic, am dat peste o cunoscătoare.
- Cui vreți s-o faceți cadou?

Răspund din politețe, sperând sincer că discuția se va încheia aici.

- Surorii mele, dar și mie cred că mi-ar plăcea...

- Câți ani are sora dvs.?

Ezit, dar îi spun. Vreau să văd unde vrea să ajungă.

- Și aveți aceeași constituție, tot slăbuță ca dvs.? E mai înaltă, nu?, continuă ea cu întrebări de expert.

Mă măsoară din cap până în picioare. Simt că urmează ceva, așa că aștept. Se chinuie să coboare de pe nu știu ce raft o pălărie puțin spus oribilă de un mov țipător.

- Uite asta e frumoasă, i s-ar potrivi.

- Nu, nu cred că i-ar plăcea, o contrazic eu timid.

- De unde știți...e conform vârstei.

- Dar nu e conform gustului ei, i-o tai eu.

Iar mă măsoară din cap în picioare.

- Poartă clasic?

- Nu neapărat...

- ...pentru că dvs. sunteți între...în afară de blugi și botine, care-s mai așa...

- Cum?

Urmează o privire dezaprobatoare, care vrea să-mi spună că am un stil vestimentar amestecat, neconturat, o combinație nefericită de piese fără o identitate coerentă. Cam asta îmi spuneau ochii ei de critic.

- Haideți că vin altădată.