Ofiţerul de poliţie a rupt plicul sigilat şi l-a deşertat pe masă. Erau toate lucrurile mărunte pe care nu puteam să le arunc imediat, tot ce înghesuiam de fiecare dată în portofel: bonuri de plată, bucăţi de hârtie pe care îmi notam mai ştiu eu ce, numere de telefon sau reminder-uri, cărţi de vizită, poze de dimensiuni mici pe spatele cărora scriam cele mai înduioşătoare apelative, bănuţi moldoveneşti, monede, cenţi şi vreo trei cartele de telefon, în buzunăraşul secret un dolar rufos înmânat cu solemnitate de cineva (cu sfatul să-l păzesc cu străşnicie căci de el va depinde statusul meu financiar) apoi un bilet de rămas bun primit în St.Petersburg etc. etc. Plus carduri, permise la biblioteci, 2 paşapoarte şi un buletin cu anexă de rezidenţă.
N. privea derutată movila de lucruri şi asista jenată la inventarierea lor. Apoi ca să înlăture din suspiciuni, a scos din portofelul ei una-două poze identice cu cele care au fost găsite în portofelul meu pierdut (dar cel mai probabil furat). Noul posesor al portofelului meu din seara aceea de pomină a decis în mod înţelept că nu are nevoie de toate hârtiile şi obiectele non-valutare din portmoneul meu promiţător de voluminos şi, după ce a făcut filtrarea valorică a conţinutului acestuia, l-a aruncat sub nişte scutere întroienite de pe o stradă bologneză pe care sigur nu călcasem.
Mă bucur puţin că în portofelul meu masiv nu încăpea şi agenda. Ar fi ajuns şi ea la inventariere and it would have been mostly embarassing.