Te uiţi la tine, adică la cea din oglindă. Urât. Şi încerci să faci legătura dintre mimica aia prostească pe faţă, o încruntare vrută feroce şi încordarea pe care o resimţi în abdomen, suflul ăla vâscos care te stăpâneşte. Ce legătură e între împotrivirea ta fizică şi faţa aceea de domnişorică necăjită fără pricină. Şi totuşi felul ei de a se holba porneşte din mine, nu pot să mă holbez la ea decât dacă se holbează şi ea la mine, sau invers. Eu dau comenzi – carevasăzică - din mine persoanei din faţa mea cu care mă identific. Ce chestie. Cu toate astea, nu pot să respir cât şi pentru ea, simţirea asta nu poate s-o atingă, iar suflul pe care l-aş expira pe gură nu poate decât s-o aburească, să ne înceţoşeze comunicarea şi identitatea dintre intenţie şi gest, dintre intern şi extern. Dar dacă ea e partea mea exterioară, corporalitatea mea ce e?