Rarele porniri de luciditate, de pricepere a stării tale. Am păţit în acea seară să mă gândesc brusc la mine. Chiar e frumos, daaa, ce plăpânde sunt luminiţele oraşului când e ceaţă, ce stare de bine, ce împlinită mă simt, chiar e frumos, e minunat chiar, ar trebui să fiu conştientă de asta, ce faini îmi sunt colegii şi ce chestii interesante discutăm la curs, şi Malinowski ăsta ce intuiţie a avut, câtă tenacitate să stea printre sălbatici, merdeneaua asta e chiar bună, neaşteptat de delicioasă, aaaah ce tare, mi-a venit şi autobuzul, this evening is simply gorgeous, I should celebrate myself!
Mă repăd frenetică spre autobuz iar in secunda următoare mă prosternez în faţa maşinii, lovindu-mi palmele de trotuar într-un gest islamic desăvârşit. Lăsasem să-mi cadă din mâini pachetul cu plăcinta compunând o scenă de un dramatism întâlnit numai în filmele despre război, în care copiii sărmani sunt privaţi în mod brutal de tot felul de delicii mărunte. Mă ridic fără să mă uit în jur, culeg merdeneaua şi ambalajul, le arunc cu grijă civică la coş şi mă îndrept smerită spre primul loc unde pot să mă aşez.
Nu-mi pasă de pantalonii terfeliţi, de genunchiul cât se poate de compromis, de palmele zdrelite, de lucrurile care s-au împrăştiat năucitor în jurul meu, de ocazionalii care au tăbărât asupra mea cu sfaturi şi exclamaţii, de privirea compătimitoare a şoferului de autobuz în faţa căruia mă desfăşurasem glorioasă, de penibilul situaţiei...ci îmi pare rău, infinit de mult îmi pare rău de starea aia de bine întreruptă barbar, de palma aceea dureroasă peste euforia mea naivă, un fel de „cum îţi permiţi, dar cum îţi permiţi să te bucuri, come to your senses, dear, get down to earth, cazi jos, loveşte-ţi genunchii de asfalt, să te usture palmele, să şchiopătezi lamentabil, să ştii şi tu că nici o bucurie nu e îngăduită aşa de simplu.”