Time to eat. Mănânc şi beau ceai, mănânc. Alternez aproape ritmic băutul cu înghiţitul, lichidul cu solidul comestibil, fluidul cald-amărui cu senzaţia de foame domolită, mângâiată cu blândeţe. Nimic mai rutinier, mai omenesc, mai fizic.
//Nu e prea plăcut să descrii actul ingurgitării, apropo. Nu pot scăpa de imaginea feroce a lui Cronos (sau Saturn) înghiţându-şi fiii, cu asta asociez în minte starea de foame – urgenţa organică care te înnebuneşte, îţi devastează simţurile, ochii devin giganţi, animalici, mintea o ia razna, gesturile devin de nestăpânit. Orice nu ar pune omul în gură (Definiţia omului? Vreţi definiţia omului? O bucată de carne care devoră inconştient altă bucată de carne – Matei Vişniec), nu pot să transform fagia de orice fel într-un act estetic. Alimentare. A îţi alimenta fiziologicul, a incorpora în tine vegetalul şi animalul. Asta da consubtanţialitate cu tot universul. De asta probabil prefer să diluez materialitatea gustativă introdusă pe gură, să o dizolv instant, consumând mult lichid în timpul mesei. Aş mai adăuga că nu pot considera nicicum timpul mesei drept un timp colectiv. Pentru mine actul alimentar nu poate fi un act social. Nici pentru străvechii noştri. A mânca (adică a afecta integritatea organismului prin introducerea unor corpi străini) era un act obscen, prin excelenţă. De aceea trebuia să mânânci singur, în secret şi în grabă (deşi riscai să faci indigestie).
Apa a avut gust de ceai şi eu am crezut asta, am crezut în gustul de ceai al apei. Doamne păzeşte.